Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
În limba gutuiască, despre Crăciun!
E limba în care vorbește gutuiul de la geamul camerei în care dorm. Uneori mă ceartă că l-am smuls de lângă ai lui, aducându-l în inima Bucureștiului.
În inima mea, îl corectez eu, liniștindu-l.
A început să mă creadă abia când m-am apucat să-i învăț limba. Mai întâi sub formă de parfum, ajutându-mă de florile ce, prinzând gustul cerului, încercau în fiecare primăvară să treacă dincolo de streașina casei. Am văzut cu ochii mei venind cerul la ele. O dată în chip de ninsoare târzie. S-au îmbrățișat scurt, după care, câteva nopți la rând, stelele au mirosit a floare de gutui, iar mai târziu, către toamnă, s-a umplut curtea casei mele de lumină.
De la frunzele ce pâlpâiau pe crengi, ca niște candele pe care nu știam cine le aprinsese.
Anul acesta nu s-au stins decât zilele trecute, spre deosebire de mesteacănul din colțul opus al casei, care s-a despuiat de prin noiembrie de ultimele frunze.
Chiar înainte de a purcede la scrierea acestor rânduri, gutuiul mi-a bătut în geam c-o lumină ce mi-a amintit de parfumul florilor din primăvară.
Oare înflorise din nou?!
Nu, căzuseră primii fulgi de zăpadă, iar lumina cu care gutuiul mă chema afară era de la gutuile ce stăteau zgribulite pe ramuri. Ca niciodată, or să fie acolo și-n ziua de Crăciun.
Cum să nu-ți fie drag să înveți gutuiasca?, o limbă ce este pentru gutui la fel cum este zăpezeasca pentru zăpadă sau vultureasca pentru vulturi!
Deși m-am grăbit să cumpăr, ca în fiecare an, brad, de data aceasta, pomul meu de Crăciun o să fie gutuiul. Și-o să cântăm, începând cu seara de Ajun, amândoi, în limba lui, colinde!