„În măsura în care ne curăţim, ne ridicăm de la frică la dragostea de Dumnezeu”

Viața Bisericii nu poate fi cugetată în afara teologiei sau a exprimării doctrinare a formelor multiple ale acestei vieți sau ethos. Numai că problema apare în spațiul teologic atunci când exprimarea acestor adevăruri înalte înlocuiește în mentalul comun trăirea realităților despre care vorbim. Părintele Sofronie Saharov dădea un exemplu elocvent în aceste sens. Spunea că a auzit un profesor exprimând foarte elaborat și cu măiestrie dogma Sfintei Treimi, ca la urmă să-și zădărnicească propria demonstrație spunând: „Cine poate să creadă să creadă!” Cunoașterea teoretică sau doctrinară a adevărurilor credinței nu este suficientă, ci, de multe ori, dacă nu este o angajare personală și o dorință de a trăi chiar și într-o formă redusă intensitatea adevăratei vieți la care suntem chemați, poate fi păgubitoare. Mântuitorul a exprimat acest adevăr prin cuvintele: „Nu tot cel ce Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu” (Mt. 7, 21). Vedem că una este vorbirea, exprimarea vieții Bisericii, chiar într-o formă înaltă, și alta este păzirea poruncilor care sunt expresia voii lui Dumnezeu Tatăl și trăirea acestei vieți.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Domnul nu-i fericeşte pe cei ce învaţă numai, ci pe cei ce s-au învrednicit mai întâi, prin lucrarea poruncilor, să vadă şi privesc în ei înşişi lumina Duhului ce luminează şi scânteiază. Căci datorită ei cunosc, prin vederea ei adevărată, prin cunoaşterea şi lucrarea ei, cele despre care vorbesc şi aşa-i învaţă pe alţii. E de trebuinţă, aşadar, ca cei ce vor să-i înveţe pe alţii să fie ridicaţi mai întâi ei înşişi, cum s-a spus, ca nu cumva vorbind despre cele ce nu le cunosc, să-i piardă, prin rătăcire, pe cei ce se încred în ei şi pe ei înşişi” (Filocalia, volumul 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, p. 22). Dobândirea luminii Duhului este absolut necesară pentru cunoaș­terea scopului nu numai al vieții vremelnice a omului, ci mai ales pentru cunoașterea vieții veșnice. Saltul existențial nu se realizează deodată. De aceea avem poruncile Domnului Hristos consemnate în paginile Evangheliei și în predania Bisericii. De la acest prim nivel se începe ridicarea și luminarea omului spre noi limanuri de trăire. Viața Bisericii are un caracter mai practic decât am putea crede, deși noi, în majoritate, tindem să trecem cu vederea ținerea acestor porunci cerute de Domnul, pentru a ne mulțumi cu exprimările măiestrite ale trăirii intense a credinței pe care le regăsim la cei care s-au nevoit, culmea, cu paza poruncilor, pentru a ajunge la stări înalte.

„Cel ce nu se teme de Domnul nu crede că există Dumnezeu (Ps. 13, 1). Dar cel ce crede că există se teme de El şi păzeşte poruncile Lui. Iar cel ce zice că se teme de Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este (1 Ioan 2, 4) şi frica de Dumnezeu nu este într-însul. Căci unde este frica de Dumnezeu, e şi păzirea poruncilor (Ps. 111, 1, 4). Iar nefiind aceasta întru noi, şi nici păzirea poruncilor, nu ne deosebim întru nimic de păgâni şi de necredincioşi”, arată Sfântul Simeon Noul Teolog (Filocalia, vol. 6, p. 22).

Părintele Dumitru Stăniloae vorbește de necesitatea ridicării noastre în „circuitul iubirii treimice”. În modul de viețuire pur trupesc nu suntem în acest „circuit”. Chiar și dacă știm de el, nu este suficient. Fără conștientizarea acestui țel și stăpânirea mijloacelor clare de a ajunge acolo, suntem în circuitul morții, în cel care se termină în mod tragic și ireversibil. Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog exprimă foarte clar acest lucru: „Credinţa şi frica de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curăţirii noastre. Căci în măsura în care ne curăţim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El şi înaintând ne mutăm, aşa zicând, de la frică la iubirea lui Dumnezeu. Şi atunci auzim cuvântul Lui: «Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte» (Ioan 14, 21). Şi aşa adăugăm nevoinţe peste nevoinţe pentru a ne arăta iubirea prin fapte. Iar întâmplându-se aceasta, El ­Însuşi ne iubeşte, precum a făgăduit. Iar iubindu-ne, ne iubeşte şi Tatăl Său la fel, venind înainte Duhul, Care împodobeşte casa noastră, ca prin întâlnirea ipostasurilor în noi, să ne facem locaş al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Filocalia, vol. 6, pp. 22-23).