În pragul Marii Sărbători

S-ar părea că realitatea noastră, despre care suntem convinşi că ştim totul, nu este un bloc compact, ca un masiv stâncos ce ne striveşte, ci o stratificare de realităţi. Un fel de teanc de foi aşezate una peste alta, unele imaculate, intacte, netede, altele boţite, strâmbate, pline de pete. Din când în când, mai dăm o foaie la o parte şi apare alta. Atunci ne bucurăm sau ne înspăimântăm, după caz, şi oricum ne minunăm că înainte n-o cunoşteam. Şi, dintr-odată, imaginea noastră despre lumea în care trăim se schimbă. Începem să devenim conştienţi de infatuarea noastră, de superficialitatea care ne stăpâneşte. De multe ori nici măcar teancul de foi care ne zboară zilnic din mână, îndepărtate cu violenţă, sau pe nesimţite, nu ne trezeşte din inconştienţă. Câteodată dobândim luciditatea prea târziu şi privim îngroziţi în urmă, ca unii care ne-am irosit fără folos. Şi avem toate motivele să ne punem întrebarea: n-ar trebui cumva să începem a ne căuta în Gravurile despre Apocalipsă ale lui Dürer? Pentru că, negreşit, undeva în vreun colţişor al imaginilor teribile, ne aflăm şi noi. Marele pictor a reuşit să includă toată omenirea în celebrul ciclu, înţelegând în genialitatea lui că toţi suntem actori ai ultimului strat al realităţii, pe care de cele mai multe ori l-am ignorat.

Şi, dintr-odată, pricepem că, inevitabil, aceştia sunt polii între care ne mişcăm: pe de o parte cutremurătorul memento al lui Dürer, pe de alta imaginea unei iesle modeste, în care Pruncul, încălzit de suflarea unor făpturi inocente, ne deschide perspectiva stratului magnific al realităţii, acela în care omenirea poate fi salvată de moarte şi disperare. Simbolica acestei imagini e copleşitoare: într-un colţ ciobanii, sufletele simple, dar pline de înţelegerea evenimentului fundamental al omenirii, alături magii, prosternând la picioarele Împăratului etern puterea, bogăţia lor pieritoare, recunoscând-o ca atare şi dobândind conştiinţa limitelor puterii omeneşti. Închinându-se în faţa puterii infinite a Divinităţii creatoare, ei înţeleg că prin buna Sa voinţă şi dragostea fără margini pentru creatura Sa, Dumnezeu ne deschide singura cale posibilă către izbăvirea din moarte. „A dori să-L slujim pe Dumnezeu este singura noastră libertate şi singurul nostru noroc“, spune Petrarca, în Viaţa în singurătate, „cred că un om cu adevărat spiritual nu găseşte nicăieri linişte decât în Dumnezeu, ultimul nostru ţel“.

A venit ca un Prunc mititel într-o iesle săracă, pentru că nu dorea teama, ci dragostea noastră

Acest ultim ţel devine posibil prin sărbătoarea Naşterii Domnului, momentul în care este îndepărtat de la noi blestemul neascultării şi ni se lasă drum liber către dragostea lui Dumnezeu pentru făpturile pe care El le-a creat. Dincolo de tot ceea ce mintea noastră poate cuprinde, le-a creat pentru dragostea infinită pe care ne-a dăruit-o, venind ca un Prunc inocent, într-o iesle modestă, pentru noi toţi, pentru cei slabi, pentru cei săraci, pentru cei ce erau buni şi pentru cei ce trebuiau să devină buni. Pentru cei puternici şi bogaţi, ca să înţeleagă că bogăţia şi puterea adevărată se află în miracolul făpturii înzestrate cu suflet şi să înveţe să păşească spre fraţii ei.

Ar fi putut veni ca un Împărat, copleşindu-ne cu atotputernicia Sa, astfel ca să cădem în ţărână, orbiţi de strălucirea pe care ochii noştri n-ar putea-o percepe. Dar El a venit ca un Prunc mititel într-o iesle săracă, ca unul dintre noi, pentru că nu dorea teama, cutremurarea, ci dragostea noastră, pentru că ne lăsa libertatea s-o acceptăm pe a Sa, ne lăsa meritul suprem al alegerii noastre nesilite. Şi în felul acesta ne-a deschis perspectiva de a ne pregăti pentru fericirea eternă, care ne aşteaptă dincolo de moarte. Prin miracolul Naşterii Sale, Domnul ne-a învăţat că există ceva ce se numeşte smerenie, modestie, frăţietate. „Când sunt slab, atunci sunt tare“, iată secretul adevăratei forţe sufleteşti, a puterii care ne smulge din mărginire, pentru a ne trece, aidoma unei ambarcaţiuni miraculoase, dincolo de malul pustiu al unui sfârşit definitiv, unde nu mai există nimic.

Crăciunul este poarta noastră spre veşnicie

Crăciunul, primul semn că Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate ne iartă păcatul neascultării şi ne conduce spre o viaţă veşnică şi Învierea prin care a călcat moartea cu moartea Sa! Toată existenţa noastră este străjuită de aceste două sărbători dătătoare de viaţă: Naşterea şi Învierea Domnului, cei doi poli cruciali, cele două promisiuni pe care Mântuitorul le împlineşte, dacă vrem cu adevărat să mergem împreună cu El pe acest drum.

„Iisus S-a arătat astfel ca Dumnezeu minunat, întrucât S-a arătat ca fiinţa cea mai omenească. El a apărut, dintr-un punct de vedere deplin încadrat în condiţiile vieţii umane, dar pe de altă parte, depăşind limitele acestei vieţii, săvârşind nu numai faptele cele mai umane, dar şi pe cele mai presus de lume.“, spune părintele Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol II, pg. 29).

Harul dumnezeiesc se întâlneşte cu natura omenească într-un dialog în care universul întreg devine conştient de sensul lui adevărat. Unindu-Se cu umanitatea, dându-i acesteia o valoare maximă şi deschizându-i drumul spre eternitate, Hristos, „lumina lumii“, ne face şi pe noi părtaşi la această lumină. Crăciunul este poarta noastră spre veşnicie, purificarea naturii umane de zgura păcatului moştenit, înălţând-o ziditor într-o reală autenticitate, de relaţie directă între Dumnezeu devenit Om şi oameni. El S-a făcut Om pentru ca să lege definitiv omenirea de Dumnezeu.

Iată miracolul acestor zile ale bucuriei, pe care conştiinţa poporului o înţelege cu înţelepciunea sa, de la care trebuie să învăţăm că El a venit „să se nască şi să crească, să ne mântuiască“.