Început de An Nou

Într-o poezie numită „Mingea de aur“, poetul german Münchhausen asemăna dragostea părinţilor cu o minge de aur, pe care aceştia o aruncă necontenit copiilor lor. Dar, adăuga el, copiii n-o mai aruncă înapoi, ci o transmit la rândul lor mai departe, generaţiei următoare. Astfel, traiectoria mingii de aur are un singur sens, îndreptată mereu spre viitor. Poate că mingea de aur înseamnă ansamblul de fapte, de tradiţii pe care părinţii sunt datori să le transmită copiilor. Exemplul pe care părinţii îl dau zi de zi copiilor. Mingea de aur este, cred, bogăţia experienţei, a concepţiei de viaţă pe care fiecare dintre noi am primit-o, am învăţat-o, ne-am însuşit-o, a devenit o componentă a fiinţei noastre, mereu aceeaşi, dar înnoită an de an. Este moştenirea milenară, îmbogăţită din generaţie în generaţie, care alcătuieşte structura noastră spirituală, atât individuală cât şi colectivă. Într-un acelaşi cadru geografic, material, psihic, fiecare popor reacţionează altfel, vede şi acceptă altfel realitatea, concepe şi interpretează altfel lumea în care trăim. Este moştenirea bucuriei, a speranţei, a frumuseţii lumii noastre aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu nouă, cei pe care ne-a numit fii Săi, pe care ne iubeşte, cărora le-a restituit perspectiva nemuririi, deschizându-ne drumul spre ea.

Datorită ei, ar trebui să putem spune: „Noi suntem cei ce suntem“…

Suntem oare cei care ar trebui să fim? Ar trebui să ne reîntoarcem asupra noastră, să încercăm a ne da nouă înşine un nume, un chip, un contur al nostru, numai al nostru, prin care să îmbogăţim multitudinea de chipuri şi contururi ale omenirii, în varietatea cu care Creatorul a înzestrat popoarele. Şi Anul Nou, continuare a praznicului luminos al Crăciunului, este o excelentă ocazie de a purcede la această aprofundare a ceea ce suntem de fapt, a ceea ce ni s-a dat de către Creator, a ceea ce ne distinge, o voce aparte în corul universal. O facem oare? Ne oprim o clipă din preocupările noastre cotidiene, îndreptate spre un exterior uniformizant, în care hălăduim ca într-o pădure care şi-a pierdut frunzişul, asurziţi de zgomotul monoton cu care se frâng crengile uscate?

Trimitem noi mingea de aur copiilor noştri, celor cărora le suntem datori a revela culorile autenticităţii noastre, a le lăsa moştenirea unei lumi luminate de generozitate, de înţelegere, de bucurie a frumuseţii?

Generaţii nenumărate care ne-au precedat ne-au învăţat semnificaţia magnifică a Sărbătorii, a acelei Sărbători în care omenirea a fost oprită din prăbuşirea ei spre abisul în care ne-a împins odinioară păcatul lăcomiei, al inconştienţei primilor oameni, necugetarea ce duce spre nonexistenţă. A Sărbătorii care a schimbat mingea otrăvită pe care primii oameni o aruncau generaţiilor următoare într-o minge de aur a conştiinţei că binele există, că lumea este plină de miracole pe care trebuie doar să ne dăm osteneala de a le vedea. Am moştenit de la părinţii noştri colindele, acest tezaur-compendiu de teologie pentru fiecare. Am învăţat de la ei să vestim tuturor marea Sărbătoare poposind prin case cu Steaua, „Steaua sus răsare ca o taină mare“, să aducem aminte că „Hristos se naşte, slăviţi-L“, că El a venit printre noi, în aceste zile miraculoase „să se nască şi să crească, să ne mântuiască“ şi să păşim într-un an înnoit, într-o etapă nouă, ascendentă dacă dorim cu adevărat ascendenţa.

Dar, din păcate, luciditatea care nu iartă ne obligă să ne întrebăm: Unde s-a împiedicat astăzi mingea de aur? Unde s-a oprit miracolul acestor zile? Ne mai preocupă semnificaţia lor? Ca în vremurile de tristă amintire, care n-au trecut de mult, mediile vorbesc astăzi numai de „sărbători de iarnă“. Am înlocuit misterul inegalabil al Zilei de Crăciun cu un sezon comercial plin, uitând că, pe lângă mulţimea de cadouri, ar trebui să dăruim dragoste, afecţiune, bucurie, credinţă… Şi ne plângem de răceala care domneşte între noi, de indiferenţa, de sumedenia de convenţii, care nu pot niciodată să alcătuiască baza de nezdruncinat a familiei! Ni se pare că suntem moderni dacă ne lepădăm de tradiţiile noastre, de sărbătorile noastre, de bucuriile noastre, dacă ne negăm pe noi înşine. Că am făcut un pas înainte spre o pseudo-civilizaţie snoabă în care familiile se dezmembrează, în care individul se însingurează, în care nu mai poate primi ajutor de nicăieri, în care anul cel nou nu înseamnă decât o altă cifră pe calendar. Şi nu remarcăm că alte popoare îşi păstrează cu seriozitate şi perseverenţă sărbătorile, obiceiurile.

Acum câţiva ani, la o festivitate românească dintr-un mare oraş din Occident, un însemnat demnitar român a vorbit în cuvântul său de salut despre „sărbătorile de iarnă“. Toţi cei prezenţi, invitaţi de vază, personalităţi, intelectuali, oameni ale căror nume înseamnă ceva în cultura ţării respective, au zâmbit ironic, nici măcar cu condescendenţă. Primarul oraşului n-a pregetat să îl corecteze imediat: „Noel, nu sărbători de iarnă, ci Crăciun“, a spus el. Mai e nevoie de alte comentarii?

Câţi dintre noi îşi învaţă copiii ce înseamnă Crăciunul, în afara faptului că se primesc daruri şi se mănâncă sarmale? Câţi dintre noi şi-au învăţat anul acesta copiii să colinde?

Să ne gândim la toate acestea atunci când urăm celorlalţi „La mulţi ani“, „Sărbători fericite“. S-o facem din inimă, cu dragoste, în lumina unui magnific şi fericit eveniment al omenirii.