Începutul nădejdii

Când vorbim despre deznădejde obişnuim să ne închipuim o stare de debusolare în care omul, poticnindu-se

într-un orizont fără perspectivă, se clatină o bucată de vreme pentru ca, până la urmă, să se redreseze în chip firesc. Priveşte înapoi, ridică din umeri şi, scuturându-se de amintirea neplăcută a unei traume, porneşte mai departe, încredinţat fiind că viaţa, oricum ar fi, e bună. Că ţi-a murit o perspectivă a lumii tale interioare nu e o dramă, căci oricând o altă perspectivă se poate ivi. Tot ce e frumos în viaţă stă înaintea ta, depinde de tine să mergi mai departe.

Viziunea aceasta, înteţită de mania gândirii pozitive a omului de succes dintr-o societate de piaţă este cât se poate de potrivită pentru crizele de nervi zilnice, pentru decepţiile de la locul de muncă sau pentru nevrozele neîmpliniţilor social, dar nu pentru deznădejde. Deznădejdea, când apare, presupune întipărirea definitivă în fiinţa omului a sentimentului unei ireparabile pierderi, adică a unei pierderi căreia nimeni nu îi poate găsi o compensaţie. O pierdere cu neputinţă de acoperit, o pierdere al cărei rezultat e un gol întins, vast şi fără de margini, un gol care, surpându-ţi fiinţa, se întinde până acolo unde se întinde şi pierderea ta. Din acest moment nu mai e vorba de o pierdere a ceva, adică nu mai e vorba de ce anume ai pierdut, ci de faptul că tu însuţi te-ai pierdut, şi te-ai pierdut în prăpastia pe care nici măcar nu bănuiai că o porţi în tine. Rezultatul va fi că poţi merge până la punctul unei căderi în care mai jos de atât nu se poate. Ajungi la capăt, la capătul cel mai de jos al decăderii, al ranchiunii şi al certitudinii că singur ai fost şi singur o să mori şi că, dacă acum, chiar acum, nu începi să faci ceva cu tine, orice, numai să începi ceva, atunci praful se va alege până şi de singurul lucru ce ţi-a mai rămas: viaţa. Şi atunci ceva îţi spune că trebuie să te ridici, nici tu nu ştii cum, dar trebuie să te ridici, trebuie

să-ţi iei pierderea, să te înfăşori în ea, să te aduni din bucăţi şi să faci ceva cu viaţa asta în care nu mai crezi, căreia nu-i mai găseşti nici un sens, şi din care eşti la un pas să te retragi.

Cititorul care se regăseşte în aceste nuanţe ale deznădejdii ştie că, în asemenea cazuri, omul, lipsit fiind de antidotul obişnuit al uitării prin surogate sibaritice, este silit să se apere cu singura armă ce i-a mai rămas la îndemână: credinţa. Numai că credinţa e precedată deseori de apostazie. Consecinţa fundamentală a unei asemenea apostazii este că orice formă de consolare pe care arta, tehnica sau expedientele traiului în huzur ţi-o pot da dispar fără urmă. Nimic nu te mai poate mângâia, nici nostalgia paradisului, nici elogiul opiniei publice. Eşti în afara oricărei forme de flatare a amorului propriu, adică eşti invulnerabil. Amăgirea a pierit, iar dezamăgirea s-a preschimbat în revoltă. Şi abia acum, într-un moment când dezastrul părea încheiat şi destrămarea fiinţei tale împlinite, începe, printr-o opintire îndreptată tocmai împotriva valorilor asupra cărora până atunci te aplecaseşi cu naivitate, adevărata reînviere. Capeţi o luciditate nedorită, un fel de clarviziune macabră în virtutea căreia orice amănunt al acestei lumi are rostul de a-ţi împinge sensibilitatea până la pragul paroxismului. Suferi pentru orice nimic şi din cauza oricărui fleac, te răstigneşti singur pe crucea dezgustului, şi îţi spui că viaţa e cruntă, oribil de cruntă, de o atrocitate fără capăt şi fără leac, şi repeţi asta mereu, până la resemnare, fără să-ţi dai seama că deja ai trecut într-o stare care e opusul oricărei resemnări, dar şi al oricărei "gândiri pozitive". Starea aceasta e credinţa. La ea ajungi în momentul în care îţi dai seama că încercarea de a-ţi institui tu însuţi un sens vieţii e zadarnică. Viaţa are sens numai dacă el vine din afara ei. Şi aşa ajungi la transcendent şi la credinţa în el. Atâta doar că drumul acesta nu e logic şi nici raţional. Şi aşa începi să nădăjduieşti.