Începuturile Rugăciunii lui Iisus

Cel mai firesc mod de a se ruga pentru un creştin este invocarea numelui lui Iisus. Rugăciunea uzitată de Părinţii isihaşti pentru invocarea numelui Mântuitorului Hristos este cea a inimii, cunoscută şi sub numele de Rugăciunea lui Iisus, în care rostim: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

Această rugăciune este practicată de creştini încă din primele veacuri ale Bisericii. O regăsim mai ales în lumea monahală şi în mod special la Părinţii isihaşti. Scopul rostirii acestei rugăciuni este unirea minţii cu inima.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos spune că această rugăciune este „neîncetatul strigăt al Bisericii. Prescurtată, este acel Doamne, miluiește pe care îl cântăm neîncetat în biserică. Orbii, leproșii, surzii, demoni­za­ții, prin acest cuvânt, Fiul lui David, miluiește-mă, Îi cereau lui Hristos harul Său, mila Sa”. Este „cea mai scurtă rugăciune pe care o putem spune în orice timp și în orice loc: pe drum, acasă, în pauzele de la lucru, dimineața, seara, oricând”.

Evlavia rostirii numelui lui Iisus o regăsim încă din epoca apostolică. Prin invocarea numelui Domnului, ei cereau cele de folos pentru mântuire. Astfel, împlineau cuvântul Mântuitorului: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 23).

Din lucrarea Păstorul lui Herma, redactată în secolul al 2-lea, aflăm că „nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”, iar acesta este „mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”. De aici constatăm că încă din veacul al 2-lea avem dezvoltări teologice legate de rostirea numelui lui Iisus.

Un secol mai târziu, Origen, referindu-se la puterea invocării numelui lui Iisus, scrie: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”. De aici înţelegem că rostirea numelui lui Iisus se făcea de creştini sub formă de rugăciune prin care primeau ajutor în necazuri şi suferinţe sufleteşti şi trupeşti.

Practica Rugăciunii inimii în mediul monahal o regăsim menţionată şi de Fericitul Augustin, care scrie că a primit veşti despre modul cum se rugau monahii din Egipt, care „rostesc rugăciuni foarte frecvent, însă acestea sunt foarte scurte”.

Încă din primele veacuri creştine, membrii Bisericii lui Hristos erau conştienţi de puterea rostirii numelui lui Iisus, iar cei care au ales calea monahală de vieţuire au transformat pronunţarea numelui Mântuitorului în rugăciune neîncetată, nădăjduind să ajungă la desăvârşire duhovnicească.