Incertitudinea, spaima şi fuga de Dumnezeu

Fără Dumnezeu, devenirea este o simplă promenadă către nicăieri. Oricât am crede că avansăm, batem pasul pe loc, cu o râvnă demnă de scopuri mult mai nobile. Iar în momentele dificile, în loc să căutăm adăpost, rămânem țintuiți în același spațiu deloc confortabil, încruntați, așteptând ca necazurile să treacă de la sine. Și nu trec. Nu așa cum am vrea, nu când ne-am dori.

Ca urmare a unor astfel de situații, unii aleg să își schimbe viața. Există nenumărate exemple de persoane care, în toiul furtunilor acestei vieți, L-au găsit pe Dumnezeu și au descoperit calea, până atunci ascunsă, a sfințeniei. Alții, însă, acceptă cu obidă, dar fără resemnare, cumplitele rafale de vânt, scrâșnind din dinți și privind în jur, pentru a găsi un vinovat sau măcar un țap ispășitor, a cărui pedepsire să facă prăpădul mai ușor de suportat.

În această perioadă a distanțării și restricțiilor menite să încetinească propagarea noului și perfidului coronavirus, mulți dintre noi au ridicat privirea către Dumnezeu, așezându-și viața sub ocrotirea Lui. Aceștia sunt cei care, cu o teamă firească, dar și cu o liniște sufletească exemplară, trec, cumva, mult mai ușor peste toate neajunsurile, înțelegând că, la ceas de cumpănă, nu suntem niciodată cu adevărat singuri, ci suntem însoțiți, călăuziți și protejați de bunătatea dumnezeiască.

Mulţi semeni tind să răbufnească, vărsându-și nervii în cel mai facil și mai la îndemână mod. În loc să își dorească sprijinul lui Dumnezeu, aleg grabnica îndepărtare de El. Incertitudinea și spaima îi determină să poposească, în prag de colaps, pe marginea furtunii sufletești.

Este evidentă starea de încordare psihică, aproape palpabilă și vizibilă, care ne stăpânește, asemenea unui nor plumburiu ce ne-ar fi invadat, brusc, existența cotidiană, zguduindu-ne sentimentele și rutina. Parcă pentru a se elibera de angoasa cuibărită în suflete, oameni de toate facturile ajung să se certe între ei, cu încrâncenarea și, adesea, aroganța celui care își dorește să lovească, nu să discute.

Astfel, chiar și când nu vom mai avea motive de supărare ori pretexte pentru a ne vărsa nervii, tot vom fi tentați să ne certăm orbește, să ne desconsiderăm unii pe alții. Vom continua să aruncăm la coşul de gunoi ideile şi convingerile celor care gândesc altfel decât noi. Am văzut, zilele trecute, un îndemn adresat participanților la o discuție în contradictoriu, pe o rețea socială. Li se sugera acestora să dea dovadă de respect și înțelegere. Apoi, pentru a le trece supărarea, li se oferea sfatul de a se ruga lui Dumnezeu să îi lumineze și să îi îndrepte spre bine. Din păcate, acele cuvinte, echilibrate, împăciuitoare, elegante, au primit ca răspuns un cor de jigniri și de formulări nefericite, atitudini. Nu ştiu de ce, dar, astăzi, este la modă să pozezi în om fără Dumnezeu.

Fără Dumnezeu suntem prizonieri ai vremurilor noastre, cu prea puține șanse de a construi un viitor și incapabili să păstrăm moște­nirile unui trecut lucid, din care nu am învățat nimic. Suntem ușor de convins că nu adăpostul cre­dinței, ci lama ascuțită a sabiei ne va apăra de furia devastatoare a furtunilor care sunt și vor mai fi. Nu vrem să observăm că trăim vremuri în care este tot mai actual îndemnul scripturistic din alte veacuri, cu aceleași încercări și slăbiciuni umane: „Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândește la Dânsul și El îți va netezi toate cărările tale” (Pildele lui Solomon 3, 5-6).