Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Încununarea de pe Platoul Eleonului

Încununarea de pe Platoul Eleonului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 12 Decembrie 2023

Dinspre zidurile cetății Ierusalimului, ridicate de Suleiman Magnificul între anii 1537 și 1542, ce încing ca într-un chimir protector orașul vechi, se scoboară în valea Cedronului, acolo unde de veacuri și veacuri își au sălașele de veci evreii cei mai cu stare în așteptarea venirii Mesiei. Fi-va timpul și suna-va ceasul la care cei de sub lespezile grele, tăiate din stâncă, trag nădejde să iasă cei dintâi din morminte ca să-l urmeze pe Poarta de Aur pe Izbăvitorul lor. Această intrare în cetate e astupată de un perete pietros, care, potrivit cre­din­ței, se va mistui în ceasul sortit de datini și de legi, spre a parafraza o zicere poetică labișiană din strofele poemei Moartea Căprioarei. Din imensa suprafață ghintuită cu piatră, spre capătul pantei, în Valea Cedronului se ițesc câteva miradoare. Sunt mausoleele celor cu stea în frunte, mormintele lui Abesalom, Bnei Hezir și al Sfântului Iacov, mereu luminate, ziua de razele soarelui, noaptea de reflectoarele ce le înfășoară în mantii străluminătoare. Aceștia s-ar părea a fi cei aleși să descopere primii, cu ai lor ochi atotvăzători, apariția Mesiei și s-o vestească în toată cuprinderea ciclopicului cimitir.

Din valea către care se prăvălesc parcă stoluri de păsări pietrificate, începe în partea opusă urcușul Muntelui Eleon, Muntele Măslinilor. În realitate forma aceasta de relief nu are semeție montană. Este mai degrabă o coastă de deal pieptos, țesut într-o horbotă argintie, cea a livezilor de măslini, arbori străbătând mileniile, stând neclintiți de strajă ca nimic să nu tulbure curgerea istoriei așa cum e scrisă în cărțile sfinte. Din trunchiurile lor noduroase, cu epiderme de cremene, gârbovite, dar nu puse la pământ, lăstăresc an de an ramuri noi, ce dau frunzar fraged, urzind chilim fabulos, podoabă ce ține vii întâmplările biblice petrecute în Grădina Ghetsimani, o livadă a livezilor. Din loc în loc în acest mitic acoperământ se feres­truiesc uriașele pupile ale unor poieni, din lăuntrul cărora țâșnesc cupole de biserici, săgetează turle spre cer, ori chiar răsar pridvoare. Din acestea grăiesc azi lumii ca odinioară Iisus și ucenicii Lui. Un asemenea pridvor este frontonul cu monumentalitatea magnifi­cen­ței a Bisericii Națiunilor, numită și a Agoniei, operă sublimă a arhi­tec­tului italian Barluzzi, un templu cu logodite peceți ale vechimii aurite și ale unei contem­po­ranei­tăți prețuitoare a trecutului, dar do­ritoare, totodată, de tușe ale tim­purilor noi. Pe o altă treaptă a ur­cușului coastei Eleonului, din alt ochi poenit, izbucnesc vâlvătă­ile răspândite de reflexele solare iscate de bulbi auriți ai Bisericii ruse Sfânta Maria Magdalena.

Și tot așa, dealul acesta suitor îți oferă fără de încetare splendori. Curg în unde succesive, se în­lăn­țuiesc într-un șir ce cată înspre vârful vârfului, la țancul clopotni­ței, ca un catarg de gigantică corabie, turnul Mănăstirii Eleonului, dominând cetatea și deschizând privirii vederea unor de neînchipuit distanțe, ca întinderea solzoasă a Mării Moarte, ori Pustia Iudeei și chiar unele de dincolo de hotarele Țării Sfinte, în Iordania, unde se arată în toată urieșenia lor spinările pahidermice ale Mun­ților Moabului. Pe șase niveluri se struc­turează zveltă și viguroasă silueta clopotniței Mănăstirii Eleon, așezarea monastică rusă de pe Muntele Măslinilor. Așezământul e ctitoria arhimandritului Antonin Kapoustin. A fost edificat între 1870 și 1887 pe ruinele unei bazilici bizantine de pe locul unde fusese aflat pentru a doua oară capul Sfântului Ioan Botezătorul. Lăca­șul de închinare îl are drept punct cardinal. Se constituie într-un veritabil sanctuar. E aidoma unui imens potir, deasupra căruia se gă­sește icoana sfântului. Credin­cio­șii îngenunchează ca la împăr­tă­șanie și sunt cuprinși de acea stare a reînnoitei Epifanii.

Biserica chinoviei s-a zămislit în stilul neoclasic rus al epocii. Are măreție de boltă cerească. Deasupra altarului horesc trei calote măiestrit zugrăvite. În cea din mijloc se etalează amplu faimoasa com­po­ziție a unei trinități legendare, Mântuitorul pe tronul împărătesc, având de o parte și alta pe Maica Sa și pe Ioan Botezătorul. O grăitoare mărturisire a temeliei Bisericii. E treimea fondatoare. Într-o contrapunctică subliniere, sub zugrăvitura aceasta a unei Lumini preacurate, aidoma unui șevalet, trei ferestre, prin care se revarsă în cântec de harfă cerul cu albăstrimea cea pură. Crucea, punctul cel mai înalt al catapetesmei, iconostasul cu alburile dintr-o zi blândă de iernatic în stepă, întretaie deschizătura din mijloc cea mai puternic luminată. Și înzăpezita culoare ce se degajă din cuprinderea acestui poliptic, cu lumines­cența cea imaculată, conferă pre­țio­zitate rară și mult expresivă luxuriantului cromatism al chipurilor ce te îmbrățișează din cadrele icoanelor meșteșugit zugrăvite.

Mănăstirea, care, după revo­luția bolșevică până la prăbușirea Uniunii Sovietice, a aparținut ru­șilor albi, împrăștie prin toată a sa înfățișare un aer imperial. De altfel întregul areal mănăstiresc de 10 hectare e impregnat de atmosfera de tihnă și poeticitate a mo­șiilor nobiliare din vremea ța­rilor, atât de minunat descrise în ceea ce au unic în scrierile lui Tur­gheniev. Se grijește cu dragoste și devoțiune de conservarea acestui tărâm aristocratic o obște de 30 de maici cu duhovnicii ei. Între aceste călugărițe, cinci sunt din România. Au acea simplitate și căldură a viețuitoarelor de la curțile de altădată. Se citește pe chipul spiritualizat, dar umanizat până în cea mai tainică trăsătură fizionomică, al maicii Kiriachi, bucu­reș­teancă de obârșie, la ascultare la pangar în ziua popasului nostru. Ne destăinuie, răspunzând curio­zi­tății ce ne colindă, că s-a hotărât să se statornicească aici, pe Platoul Eleonului, la scurt timp după 1990, când a călătorit ca un hagiu de pe vremuri în Țara Sfântă. A pășit în acest eden și a simțit că aici îi va fi pe mai departe viața. Auzindu-i fierbintea dorință, Dumnezeu i-a plinit vrerea. A fost primită în comunitate, una cu reguli stricte, atonite, de uitare de sine, de ascultare smerită acolo unde nevoile chinoviei o cer. Săvârșește legea monastică, „Ora et labora”. Se dedică îndeletnicirii de livadar, alături de surate, cu jertfa sa întru bunăstarea plantației de 500 de măslini. Se dovedește pricepută și la cuhne și vădește, de asemenea, înclinații artistice în faimoasele ateliere de broderie și de pictură ale mănăstirii. Virtuozitatea creatoare la care au ajuns călugărițele de la Mănăstirea Eleon se regă­seș­te în frumusețea podoabei zu­gră­vicești a celor două capele ce se alătură Bisericii mari. Ne spune cu bucurie, într-o mărturisire luminoasă, că nevoirea aceasta nu-i povară, ci satisfacție de a fi de folos semenilor, dovedindu-le iubirea întru care omul e chemat. Nu o mâhnește pe monahia Kiriachi nici anevoioasa urcare a scării monahale. E soră de o bună bucată de timp, dar are încredere că ornicul călugăriei va bate curând și pentru ea, răsplătindu-i strădaniile cele din adâncul ființei. Această asumare înțeleaptă e expresia unei pro­funde înțelegeri a rosturilor, ce s-a pârguit în această fericită șe­dere pe pământul sacru al Eleonului, unde se rânduiesc răbduriu, în rugăciunea și jertfa brațelor, treptele Înălțării.

Da, aici ne găsim pe un pisc al Încununării. Clopotnița ce însu­li­țează cereasca împărăție e simbol al aspirației omenești a zborului că­tre înalturi. Un asemenea sim­ță­mânt îi animă de bună seamă pe viețuitorii mănăstirii, călugări și călugărițe. Dar se ițește ca un colț de iarbă în drumul lui spre lumină și în sufletele pelerinilor. În locul acesta te simți mai aproape de cer, chiar de nu ai avut norocul să te nimerești pe Platoul Eleonului la 40 de zile după Înviere, de Înălțare, când turnul se desferecă și poți urca ca într-un ceardac al cerului ca să te desfeți cu neasemuitele priveliști ale des-țărmuririi, stăpânit de impresia că ai rarul privilegiu de a cuprinde cu privirea lumea cea largă. Dar hagiul ce urcă pe acest pripor nu prinde aripi să suie la cer vitejește cu gândul doar într-o asemenea zi a Înălțării Domnului. Pelerinii trăiesc zi de zi în acest topos miracolul Ispasului, acel zbor cu izvor biblic într-o mirabilă Încununare.

Citeşte mai multe despre:   Locurile Sfinte