Îndemn la simplitate

Am devenit complicaţi. Ne sunt plăcute situaţiile alambicate. Ne provoacă. Ne cresc adrenalina şi, după unii, stilul de viaţă. Curios, dar în postmodernitatea târzie, simplitatea, în toate formele ei, este echivalată cu prostia, cu involuţia biologică sau cu inadaptarea sociologică. În orice caz, cu cât simplitatea este mai prezentă în viaţa cuiva, cu atât scade interesul social faţă de el.

Nu cred că altădată, de mult sau de puţin coborâtă în istorie, simplitatea a avut o altă categorisire. Dar nu pentru că nu existau motive de blam, ci pentru că ea se impunea cu mai multă naturaleţe în stilul de viaţă, mai ales în comunităţile rurale, în jurul preotului şi al Evangheliei.

Simplitatea vieţii este o şansă. O şansă rară. Un bine de care ne dezicem mult prea uşor. O floare rară căreia nu-i intuim prezenţa din pricina uscăciunilor care ne bântuie existenţa.

Se spune despre smerenie că este „puterea omului de a-şi ţine locul“, adică de a se mulţumi cu ceea ce este şi cu ceea ce are. Iar aceasta se poate realiza numai întrucât smerenia este simplitate. Dar nu o simplitate retrogradă cultural, social, axiologic, ci o simplitate care are în manifestarea ei o nobilă atitudine faţă de valorile vieţii. Iar această atitudine îşi trage seva din izvoarele nesecate ale raţiunilor dumnezeieşti care stau la baza făpturilor. De aceea, simplitatea îşi găseşte loc numai în sufletul gol de patimi. Despătimirea înseamnă, astfel, o descotorosire voită de complicaţiile inutile ale vieţii şi revenirea la simplitatea firească a harului din noi.

Simplitatea nu-i prostie. Dimpotrivă, ea se îngeamănă cu cea mai profundă putere raţională a omului. Numai atunci când omul va fi putut depăşi analizele de suprafaţă ale lucrurilor, trecând dincolo de crusta lor înşelătoare (şi tare complicată), se va putea bucura de bogăţiile nebănuite ale simplităţii. În acest sens, se spune despre simplitate că este al şaselea simţ al omului şi ochiul lui veghetor, prin care poate întrevedea ierarhia valorică a lucrurilor. De aceea, omul simplu nu se complică nicicând. Nu se complică de dragul frumosului, al liniştii şi al păcii, al bucuriei şi al prospeţimii, al blândeţii şi al onestităţii, tot atâtea stări de spirit de care se bucură neîncetat. Astfel, simplitatea îl poate creşte pe om la măsurile lui Hristos, Cel care a zis: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor“ (Mt. 5, 3).

E complicat să vorbeşti despre simplitate. Pare şi mai complicat să trăieşti în vecinătatea ei. Iar pentru noi, cei de astăzi, devine aproape imposibil să-ţi doreşti să vieţuieşti sub imperiul bogăţiei ei. Atunci chiar ţi se complică viaţa. Totuşi, fără simplitate, nimeni dintre oameni nu poate spune că trăieşte cu adevărat, după cum nu poate spera să vadă pe Domnul, „Cel blând şi smerit cu inima“ (Mt. 11, 29).

În realitate şi în toată profunzimea ei, viaţa este simplă. Este minunat de simplă pentru că este izvor de iubire ce curge de la Dumnezeu spre om şi se întoarce de la om la Dumnezeu. Dincolo de această simplitate care defineşte viaţa stau doar inutilele ramificaţii care-i deturnează frumuseţea, consistenţa şi sensul.

De aceea, astăzi şi dintotdeauna, omul simplu este un nou Hristos care străbate lumea, iar viaţa simplă este singura şansă la fericirea deplină, promisă de Evanghelia Mântuitorului Hristos, întrucât este reala întâlnire dintre inima lui Dumnezeu care-l caută neîncetat pe om şi inima omului care se odihneşte nebănuit la „Sânul dragostei Lui“. Restul nu-i decât complicaţie ieftină!