Îndemnul de a mărturisi cât bine ne-a făcut Dumnezeu

Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii ne vorbește despre vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor. Relatarea Sfântului Evanghelist Luca este asemănătoare cu cea a Sfântului Matei, doar că, în fragmentul prezentat în această duminică, se vorbește despre un singur demonizat.

Evanghelia ne spune că după ce a ajuns cu corabia în ținutul Gherghesenilor, aflat în fața Galileei, Mântuitorul a fost întâmpinat de un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat (Luca 8, 27-33).

Evanghelistul Matei oferă şi alte amănunte, însă esența este aceeași: negrăita putere de tămăduire a Mântuitorului, Care a venit ca lumea să aibă viață, să se bucure de darurile lui Dumnezeu.

Potrivnicul binelui, diavolul, mereu ostil stării de fericire, uneltește neîncetat ca oamenii să nu se bucure de starea binecuvântării lui Dumnezeu. Adversitatea lucrării celui rău, vizibilă acum, este manifestată și altă dată în istorie.

Lucrarea celui rău, deși aduce stare de tulburare, devine benefică celor care stau împotriva diavolului. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi (Iacov 4, 7). Cei care luptă până la sânge împotriva stăpânitorului acestui veac, a puterilor întunericului, sunt cei care primesc cununi, pentru nevoința lor, şi se vor bucura în veac.

Ni se spune că cel care are demon în haine nu se îmbracă, adică îmbrăcămintea de la Botez nu o mai are, și în casă nu mai locuiește, adică în Biserică, ci în morminte, în lăcașurile întinate, care sunt adevărate adâncuri ale răutății şi întunericului, stăpânite de demoni.

Păstorii au fugit, ei nu au priceput ce minunată lucrare s-a făcut asupra cetății, iar locuitorii de acolo L-au rugat pe Domnul să plece de la ei, temându-se ca nu cumva altă pagubă să suporte.

Cel care a fost tămăduit negrăit tăgăduiește semnul vindecării sale. Cunoscând puterea taumaturgică a Domnului Iisus, Îl ruga să rămână cu el. Se temea ca nu cumva, depărtându-se de Iisus, să fie lesne răpit de răutățile diavolului. Domnul i-a arătat, chiar de nu va fi împreună cu Sine, va fi totuşi acoperit de darul Său, de aceea i-a spus celui tămăduit: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu (Luca 8, 39).

Frica de a nu fi părăsit de Dumnezeu după ce a fost vindecat este sugestivă, grăitoare și pilduitoare pentru fiecare dintre noi. De multe ori suntem părtași minunilor pe care Mântuitorul Hristos le săvârșește cu fiecare dintre noi, simțim binecuvântarea Lui, ne bucurăm de Harul Său și gândim cât bine ne-a făcut nouă Domnul! Însă, prin firea noastră coruptibilă și păcătoasă ne depărtăm de Lumina cea neînserată întristându-ne, golindu-ne sufletul și întunecându-ne mintea! Împătimiți fiind, uităm de bucuria Lui, ne depărtăm de El prin păcate, iar apoi tânjim după vindecarea mântuitoare și apropierea de razele milostivirii Sale.

Domnul Hristos nu a zis: cât bine ți-am făcut Eu!, ci L-a preamărit pe Dumnezeu Tatăl, pentru a ne oferi pilda de smerenie, ca toate lucrările noastre cele bune să le punem pe seama lui Dumnezeu.

Mulțumitor fiind, cel tămăduit a vestit cât bine i-a făcut lui Dumnezeu. Se cuvine ca atunci când facem binele, să nu voim a-l propovădui. Doar cel care a primit binefacerea trebuie să o propovăduiască, să o amintească altora, ca semn de recunoştinţă şi preţuire. Niciodată nu trebuie să vorbim despre noi! Despre noi pot da mărturie semenii noștri, grăitoare fiind faptele noastre.

Psalmul 96, 5 ne spune: munții se topesc ca ceara înaintea Domnului. Munții cei înalți, dar și cei mândri, cu puterile cele rele, se topesc, fiind date la o parte de puterea Mântuitorului și de tăria Sa, topindu-se ca ceara.

Hristos a întrebat pe demoni care le este numele cu multă chib­zuință, pentru a învăța că o mul­țime de demoni au apucat și au chinuit un singur suflet omenesc. Domnul cunoș­tea ceata demonilor care locuiau în acel om, dar cei care stăteau în jur ca privitori vedeau un singur om și auzeau o singură voce.

Putem învăța că demonii mâr­șavi uneltesc răutăți asupra celor care le sunt supuși, căci acest lucru îl arată și faptul că s-au înecat în apă porcii. Pentru această pricină Hristos a îngăduit cele ce s-au cerut, pentru a învăţa din cele petrecute cum sunt demonii, cruzi, fioroși şi fără de milă.

Mulți mărturisesc și vorbesc despre intervențiile lui Dumnezeu în viața lor. Uneori, deşi medicii s-au pronunţat conform ştiinţei medicale, vorbind în anumite cazuri de o moarte iminentă, Dumnezeu a arătat că acolo unde este credință puternică, lucrează harul Său vindecător.

Îndemnul Mântuitorului de a merge şi a spune cât bine ne-a făcut Dumnezeu se adresează și nouă, nu numai omului care a devenit apostol sau propovăduitor al binefacerilor primite, chiar dacă nu între cei apropiați Mântuitorului. Evanghelia s-a încheiat spunându-ne că a mers în cetate și a spus tuturor cât bine i-a făcut lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru ne spune că diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să prindă, pe cine să amăgească. Îngrozitoare este forța unui leu, care în trecut sfâșia în arene sute ori mii de creștini, iar leul pe care nu-l vedem și nu-l percepem întotdeauna ca atare caută să ne amăgească și are pentru fiecare o cursă ori o metodă pentru a prinde, atât de abil şi subtil, acoperit și viclean, încât nu poate fi observat.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că diavolul are atâta putere cât are un câine legat, între cele mai expresive imagini și cuvinte oferite de marele arhipăstor al Bisericii Constantinopolului. Diavolul are putere asemenea unui câine legat, căci oricât de rău ar fi, are doar o anumită zonă în care domină și acționează. Dacă vom intra în acea zonă, vom fi afectați, dacă vom rămâne departe de el, doar vom observa atitudinea potrivnică pe care o are împotriva noastră.

Sfântul Efrem Sirul spunea într-un cuvânt către monahi că o cetate, un sat sau un oraș are uneori un singur demon, un diavol care îi amăgește pe cei aflați acolo, nu este nevoie de mai mulți, pentru că oamenii fac voia lui. În același timp, Sfântul Efrem Sirul adăuga că sunt preoți, credincioși, oameni asupra cărora vin diavolii cu miile, întrucât aceştia încearcă să lupte, să le stea împotrivă. Rugăciunea, privegherea, spovedania, smerenia și lacrimile sunt armele cu care putem lupta împotriva diavolului.

Patericul, una dintre cele mai frumoase cărți scrise vreodată în spiritualitatea ortodoxă, ca și Filocaliile și Războiul nevăzut vorbesc despre aceste lupte ale diavolului cu cei ce au ales cărarea strâmtă a nevoinţelor duhovniceşti.

Deși ne aflăm departe de ei, într-un perimetru care nu ne îngăduie aceeași manifestare a credinței și lucrării, totuși trebuie să privim către chipurile filocalice pilduitoare, așa cum a fost cazul unui monah ales din pustiu care a primit la el un tânăr ce avea duh necurat, rugându-l mereu să-l izbăvească de puterea și de lucrarea celui rău. Diavolul i-a spus: voi ieși din el, dar voi intra în tine, iar călugărul a acceptat. Doisprezece ani s-a luptat cu el, ne spune Patericul, iar la un moment dat diavolul a plecat și când pleca călugărul i-a spus: „De ce pleci, nu te-a izgonit nimeni! Atunci demonul a răspuns: Nu mai pot rămâne, rugăciunea și smerenia ta m-au învins…”

Nimic nu învinge lucrarea și puterea celui rău mai mult decât smerenia, rugăciunea și postul, după cum a și zis Mântuitorul ucenicilor: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17 19,20).

Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii ne îndeamnă la credință puternică, la rugăciunea și smerenia pe care le-au avut marii Părinți, străine nouă, dar spre care va trebui să privim mereu și să ni le însușim.

Îl rugăm pe Dumnezeu să fie mereu cu noi, să ne ajute să stăm împotriva diavolului și el va fugi de la noi. Să-L rugăm pe Dumnezeu să fie păzitorul vieții noastre, să ne aducă întărire mereu, ajutor și bucurie, El care a biruit moartea, iar pe cel viclean îl poate izgoni de la noi.