Indignarea maimuţelor

În metroul din Washington a intrat un bărbat cu o vioară şi vreme de aproape o oră a cântat muzică de Bach. Un singur om s-a oprit pentru o clipă, apoi şi-a adus aminte că întârzie la serviciu şi a plecat, după ce i-a aruncat o monedă violonistului. S-a mai oprit un băieţel de doi ani, pe care mama lui l-a tras enervată de mână, fiindcă se grăbea. După trei ore, bărbatul cu vioara a plecat. Strânsese 35 de dolari.

Era Joshua Bell, unul dintre cei mai mari violonişti contemporani. Cântase pe vioara lui, un Stradivarius care preţuieşte două milioane şi jumătate de dolari şi acceptase să participe la acest experiment. Cei care l-au iniţiat nu au vrut să ilustreze neapărat lipsa de cultură muzicală. În definitiv, nu toată lumea are parte de o asemenea educaţie şi nu e nici un păcat în aceasta. Altul a fost scopul lor şi trebuie să constatăm, cu tristeţe, a reuşit pe deplin…

De curând, la televiziunea engleză, la o emisiune de tipul „Cine ştie câştigă“, o studentă a câştigat premiul cel mare, uluind cu cunoştinţele ei pe organizatori, publicul, telespectatorii… Ea a fost proclamată în unanimitate drept cea mai inteligentă şi cultivată persoană care a participat vreodată la o asemenea emisiune. Dar iată, când s-a făcut o anchetă în public, răspunsul unanim a fost că prea multe cunoştinţe înseamnă numai aroganţă, produce antipatie, pe scurt, toţi au vorbit-o de rău cât au putut.

Iată două întâmplări care spun foarte mult. Ne aflăm în secolul douăzeci şi unu şi ne fălim cu progresul pe care l-a făcut omenirea. Câte cuceriri ale ştiinţei, ce mentalitate avansată, dezbărată de prejudecăţi! Nu ne mai putem imagina viaţa fără telefoane mobile, fără computere cu ajutorul cărora comunicăm instantaneu în cele mai depărtate colţuri ale lumii! Medicamente, metode chirurgicale noi, transplanturi, cu care spunem că se salvează viaţa! E adevărat, e foarte adevărat. S-au făcut progrese uriaşe, viaţa a devenit mai uşoară…

Ne clonăm pisicile iubite care au decedat de bătrâneţe. S-ar părea că vom clona şi oameni. Oare ne-am întrebat vreodată dacă putem clona şi sufletul, cu sentimentele, gândurile, credinţele, tot ce îl alcătuieşte pe om? Putem clona şi dragostea cu care mama îşi priveşte copilul, încrederea cu care acesta întinde mânuţele spre ea? Îi putem oare clona pe Bach, pe Shakespeare, pe Eminescu? Singurul răspuns ar fi că, de fapt, aceştia nu ne mai trebuie. Nimeni nu l-a ascultat pe Joshua Bell cântând Bach în staţia de metrou din Washington pe vioara Stradivarius. Nimeni n-a avut un singur cuvânt de laudă pentru tânăra care-i uluise pe toţi cu cunoştinţele ei.

În schimb, o mulţime imensă de adolescenţi îşi ies din fire atunci când „concertează“ câţiva puştani nepieptănaţi şi cu farduri de o palmă pe obraz. Posturile de televiziune difuzează cu deliciu pozele unui adolescent gol puşcă, care acum câţiva ani spera să ajungă mare vedetă şi care n-a găsit altă metodă de a se instala iarăşi în atenţia opiniei publice. Sau fotografia unui băieţel de 12 ani cu bebeluşul lui în braţe. Împreună cu prietena de aceeaşi vârstă, au hotărât să facă un copil în speranţa că vor primi de la părinţi mai mulţi bani de buzunar. Fără comentarii. Altfel, unele „spirite liberale“ ar putea vorbi de „fundamentalism“, de „lipsă de modernitate“, de crima de a pune dogmele mai presus decât viaţa sexuală. Şi cine doreşte să i se pună asemenea ştampilă, definitiv compromiţătoare, pe frunte? Să-l menţionăm oare pe Orwell?

În Occident, autorităţile sunt alarmate de numărul crescând de copii care se îmbată. Zac cu duiumul la ieşirea din discoteci, se bălăbănesc pe străzi. Unul a murit acum câtăva vreme din cauza cantităţii de alcool pe care o înghiţise. Speriaţi, părinţii poporului au hotărât să interzică vânzarea de băuturi alcoolice la pompele de benzină! Fantastic! Asta zic şi eu eficienţă. Să mai înşirăm cazurile când profesorii sunt pălmuiţi în mijlocul orelor pe care le predau, când adolescenţii împuşcă alţi copii ca să vadă „cum e“, când îşi ucid părinţii cu lovituri de cuţit, când, când, când… Nu, nici ţara noastră nu e străină de asemenea dovezi de adevărat progres şi evoluţie, cu care „devenim europeni“. De curând, un adolescent a executat cu arma tatălui său 17 persoane. Oare asta să fie Europa culturii, a Domului din Köln, a lui Rilke, Pasteur, Einstein şi Mozart?

Unde rămâne alternativa de a educa tânăra generaţie, şi nu numai pe ea, într-un alt spirit? De a face apel la luciditate, la conştiinţa că suntem fiinţe inteligente, înzestrate cu conştiinţă, că am învăţat de la înaintaşii noştri că există o frână în calea acestei decăderi catastrofale? Ea se numeşte credinţa în divinitate, aspiraţia spre bunătate, dorinţa de a ajuta pe ceilalţi, pe care ar trebui să-i privim ca pe fraţii noştri. Ar da mai multe roade decât interdicţia de a vinde băuturi alcoolice la pompele de benzină!

Dar nu, religiozitatea, caracterul integru, generozitatea sunt dovezi de lipsă a spiritului deschis pentru progres, sinonim cu deliciul murdăririi a tot ceea ce este sfânt.

Într-un istorioară auzită de curând, o maimuţă se arată indignată de pretenţia oamenilor de a se trage din neamul lor: „Nu, la noi nu sunt crime, nu sunt mame care îşi ucid pruncii, nu sunt crime, nu este dezmăţ. Oamenii nu se pot trage din noi. Ne jicnesc dacă pretind aşa ceva. Au venit la noi, dar nu se trag din noi… Aşa cum sunt ei, nu se pot trage din noi“. Are dreptate maimuţa din poveste. Specia ei are dreptul să se simtă ofensată dacă ne afirmăm provenienţa din maimuţă! O, dacă Darwin ar fi ştiut, la vremea lui, cât va progresa omenirea…