Îndreptarele de spovedanie, între șablon și etalon

A început Postul Naș­terii Domnului sau, pe scurt, al Crăciunului. Biserica ne cheamă stăruitor să ne pregătim sufletele, primenindu-le, încălzindu-le și luminându-le cu darurile Duhului Sfânt, pentru ca Sfântul Prunc Dumnezeiesc să găsească în plăpânda noastră ființă sălaș prielnic Nașterii Sale duhov­nicești. Și cum ne putem pregăti sufletele pentru această măreață întâlnire, dacă nu prin Spovedanie și prin împărtășanie? Căci Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala pe care o produce păcatul decât prin pocă­ință și mărturisirea păcatelor la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtă­șanie. 

În dorința de împlini cât mai corect această rânduială, mulți folosesc adesea cunoscutele îndreptare de spovedanie. De aceea vreau să mă refer în cele ce urmează la folosirea lor corectă, căci unii credincioși, mai zeloși, din dorința unei mărturisiri complete, apelează la îndreptarul de spovedanie și, ajunși înaintea duhovnicului, abuzează uneori de timpul ori de răbdarea lui, făcând o lectură searbădă a tot ce scrie acolo. În atare situație, nu simpla în­șiruire a unor evenimente „eficientizează” spovedania: dacă nu participăm cu toată ființa la mărturisirea păcatelor, ci ne rezumăm la a le rosti doar cu buzele, riscăm s-o transformăm într-o inculpare lipsită de eficiență.
Există numeroase astfel de broșuri, compuse de duhovnici proveniți din rândul monahilor sau al preoților de mir. În plus, în Molitfelnic, la rânduiala Tainei Spovedaniei, preotului i se oferă un scurt ghid, care să-i faciliteze cercetarea corectă a penitentului aspirant la „botezul lacrimilor”. Este sau nu de folos să recurgem la această modalitate de a ne spovedi, lecturând lista de păcate din respectivele cărți? Unii spun că da, alții dimpotrivă, arată o serie de neajunsuri decurgând dintr-o asemenea practică.
Consider că un aspect pozitiv incontestabil rezidă în faptul că, aflați în fața înșiruirii detaliate a greșelilor posibile, vom reuși să ne facem un examen de conștiință extrem de minuțios. Am putea descoperi, bunăoară, păcate uitate ori ascunse, săvârșite fără a ști că respectivele fapte constituie abateri. Se conturează totuși un impediment deloc neglijabil în utilizarea îndreptarelor de spovedanie: îngrădirea libertății noastre. Fiecare dintre noi, săvârșind un păcat, îl „personalizăm”, înfăptuindu-l într-un anume context, stare, pre­dis­po­ziție interioară, așa încât ghidul ar trebui doar să ne atenționeze asupra lui, iar noi, trecându-l pe o hârtie, să-l mărturisim ținând seamă tocmai de factorii enumerați anterior. Altfel, spovedania se va preschimba într-o înșiruire formală a greșelilor noastre, lipsindu-ne participarea afectivă, emoția, părerea de rău, dar îndeosebi truda de a ne analiza viața interioară, cu scăderile ei inerente. O banală citire a îndreptarelor de spovedanie eviden­țiază încă un aspect semnificativ: unele, prezentând detaliat diverse păcate, riscă să smintească sau chiar sugerează ele însele săvâr­șirea lor.
O altă problemă privitoare la Taina Pocăinței este legată de obiceiul duhovnicilor de a pune sau nu întrebări. În genere, se cuvine să ne mărturisim gre­șelile fără a aștepta să fim chestionați. Preotul, uneori, se folosește de întrebări ca să se lămurească asupra gravității păcatului, a intensității lui, dar niciodată spre a-și împlini anumite curiozități ori interese. Și aici părerile se arată împărțite: unii consideră necesară chestionarea penitentului, alții dimpotrivă, n-o încurajează. Bunăoară, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă clar: „Duhovnicul nu este dator să întrebe pe cel care se mărturisește ce a făptuit, ci însuși cel care se spovedește trebuie să-și mărturisească de la sine păcatele ca să capete iertare pentru ele”. Există situații când creștinii, fie din lipsa examenului de con­știință, fie tocmai din pricina gravității greșelilor comise, vor aștepta ca părintele să-i întrebe. Să precizăm, însă, că nu se cuvine să aibă reținere față de duhovnic, ci numai față de păcat. În sprijinul preotului vine lungul formular de întrebări din Molitfelnic, instrucți­unile tipiconale arătând: „Și așa să-l întrebi pe el cu de-adinsul pe rând, una câte una, și să-l aștepți până când va răspunde la fiecare întrebare”. Se conțin aici și întrebări privitoare la dreapta învă­țătură a Bisericii, de la care nu trebuie să se abată cel ce se spovedește; însă tocmai fiindcă ele se perpetuează din perioada creștinismului primar, considerăm bine-venită o diortosire canonică a lor. Dacă credinciosul nu știe cum să înceapă destăinuirea, următoarele întrebări pot viza datoriile elementare și greșelile cele mai obișnuite pe care creștinii de o stare cu el le săvârșesc frecvent. Duhovnicul încearcă să determine motivele și scopul să­vâr­șirii păcatelor, să afle căile prin care au pătruns în ființa penitentului și raportul în care se găsesc cu voința, mai ales dacă este un penitent pe care nu-l cunoaște.
Am încercat să expun câteva aspecte legate de Taina Spovedaniei, dorind să evidențiez că a merge la spovedit nu reprezintă împlinirea unei simple tradiții, ci este un proces complex prin care urmărim să ne tămăduim de rănile pe care păcatul ni le-a lăsat în suflet.