Îndrumarea duhovnicească: știință și artă

Viața spirituală, duhovnicia, asceza țin de ceea ce Părinții numesc uneori „arta artelor și știința științelor”. Ceea ce la prima vedere nu pare a fi nici știință și nici artă se poate dovedi la o privire atentă a fi apogeul cunoașterii, care îmbină elemente ce pot fi socotite specifice atât științei, cât și artei, în înțelesul modern al acestor termeni. Când vorbim despre știință, noțiunea aceasta a ajuns aproape să fie epuizată de științele exacte, fizico-matematice. O lume a experimentelor repetabile și a procedurilor care te ghidează cu relativă precizie. Pe de altă parte, arta înseamnă îndemânare tehnică și inspirație (care, asemenea harului, are niște mișcări foarte greu predictibile).

La avva Pimen găsim următoarea apoftegmă: „Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: «Dacă sufletul meu se strică în apropierea bătrânului meu, să mai rămân cu el?». Avva știa că suferă și s-a mirat că îl întreabă dacă să mai rămână. I-a zis: «Dacă vrei, mai rămâi». El s-a dus și așa a făcut. A venit însă iar și i-a zis: «Îmi stric sufletul». Bătrânul i-a zis: «Atunci pleacă». A venit și a treia oară și i-a zis: «Acum chiar nu mai rămân». Avva Pimen îi spune: «Salvează-te, nu mai sta cu el». Și se întreba: «Oare un om care știe că-și strică sufletul trebuie să mai întrebe? Întrebi despre gândurile ascunse, iar bătrânii trebuie să judece, dar când este vorba de păcate limpezi, nu mai întrebi, ci curmi îndată»”.

Apoftegma aceasta este fertilă și oferă multe posibilități pentru interpretare deoarece, spre deosebire de multe altele, nu ne lasă doar în afară, spectatori la o scenă care se desfășoară în fața noastră, ci merge un pas mai departe și aruncă o lumină asupra gândurilor avvei Pimen, care fusese pus în ipostaza de a sfătui și a tranșa o situație. Felul în care procedează el trădează acea îmbinare dintre știință și artă despre care am vorbit mai devreme. În acest spațiu lipsesc procedurile exacte, inspirația Duhului rămâne primordială, dar în același timp experiența este un ghid important, însă nu infailibil.

Când sfătuiește, avva Pimen nu este niciodată infatuat, ci se arată un ghid delicat, atent la mișcările inimii celui care cere cuvânt, la nevoile și căutările sale. Cuvântul său vine să confirme ceea ce îi solicită fratele și îl îndreaptă sfios în direcția pe care inima sa o dorește. Bătrânul este suportul și susținerea pe care fratele o caută. De aceea se poate observa o progresie: la fiecare nouă întrebare a fratelui, bătrânul îl îndreaptă tot cu mai multă fermitate în direcția pe care el o caută.

Finalul este o expresie a smereniei avvei Pimen, dar și a fratelui, care, deși lucrurile sunt evidente, totuși refuză să își întemeieze decizia exclusiv pe mintea sa. Mereu există posibilitatea înșe­lării, împotriva căreia smerenia și îndoiala în propria perspectivă sunt un scut puternic.