Îndrumări pentru preoţi de la Mitropolitul Andrei Șaguna

În „Epistolie de învăță­tură cătră parohialnica preoțime” – 1 decembrie 1846, Mitropolitul Andrei Șaguna adresa preoților o serie de îndrumări, întărite cu citate din Sfânta Scriptură și sfintele canoane. Chiar din început insistă pe importanța lucrării învățătorești a preotului. În acest sens, citează canonul al 58-lea apostolic, care porun­cește ca preotul, nepurtând grijă de popor și neînvățându-l pe el, să se afurisească. Iar ca argument scripturistic invocă textul din Iezechiel 3, 18: „De voi zice celui rău: vei muri! şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta”.

Și astăzi este o învățătură de actualitate, pentru că preotul, prins cu grija cea lumească, sau cu un program încărcat, este tentat câteodată să mai „sară” peste predică. Chiar dacă este apăsat de oboseală, preotul nu trebuie să renunțe cu totul la cuvântare. Chiar dacă va fi mai scurtă, va putea fi mai concentrată. Însă, pentru aceasta, preotul are nevoie de multă știință de carte, așa cum spunea ierarhul în circulara din 20 octombrie 1846: „Pentru ca fiecare preot după cuviință să-și poată îndeplini datorințele sale, tot insul să se îndeletnicească în cetirea Sfintei Scripturi și a Sfinţilor Părinți, să cetească și să învețe catichisul de rost (i.e., catehismul, n.n.), și câștigându-și folositoare cunoș­tințe să fie în stare a cuvânta din timp în timp cătră popor cu sporiu și cu folos” (citat în Ioan Lupaș, Mitropolitul Andreiu baron de Șaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a nașterii lui, Editura Consistoriului Mitropolitan, Sibiu, 1909, p. 50).

Aș insista numai pe obligativitatea ca preotul să știe catehismul sau învățătura de cre­dință a Bisericii pe de rost! Este o exigență nemaipomenită chiar și pentru zilele noastre, nu doar pentru situația culturală precară a românilor și preoților din Ardealul de secol XIX, mulți neștiind nici să citească, apăsați de regimul opresiv al celor trei națiuni privilegiate (Unio trium nationum). Este o cerință care se înscrie în rigoarea duhului monahal, care, de asemenea, condiționa intrarea în călugărie de învățarea pe de rost a celor patru Evanghelii și chiar a Psaltirii. Marele Șaguna are însă dreptate, căci instrumentul catehetic este de cea mai mare trebuință preotului în pastorația sa, pentru a putea cuvânta cu pricepere, cu timp și fără timp, călăuzind cu siguranță și spre mântuire poporul binecredincios.

Preotul să nu plece cu mâncare de la parastase

Totodată, Mitropolitul ardelean cerea ca fiecare preot să se lase de orice deprinderi rele va fi având, să nu consimtă să facă slujbe de cununie în posturi, „să se lase de căsătoriile între rudenii și să se ferească de cheltuielile zadarnice, de risipa de mâncare și beutură” (Ibidem, p. 52). Prin întregul său comportament, preotul este chemat să fie o pildă pentru credincioși, un bun gospodar al casei sale și un administrator priceput al treburilor bisericești; „dela jocuri și glume să se depărteze, fiindcă așa cere can. 24 al Sinodului Ecumenic VI, iară «fiind la pomeniri, lucrurile de mâncare dela masă cu sine acasă să nu le ducă, și cu aceea cinul preoțesc să nu-l rușineze»” (Ibidem, p. 52).

Mai ales acest sfat duhovnicesc din urmă este inedit și poate fi resimțit ca șocant și ușor revoltător. Credincioșii sunt obiș­nuiți să dăruiască preotului o sacoșă cu mâncare de la parastas. Preoții sunt și ei obișnuiți să primească. Mitropolitul Șa­guna atrage însă atenția la patima lăcomiei: după ce ai mâncat la parastas, mai duci cu tine și acasă? Desigur, se poate răspunde, preotul are și el o familie, nu este vorba de lăcomie, mai ales în parohiile sărace, unde la câteva luni abia dacă pune cineva masă după parastasul de la biserică. Problema este că mulți credincioși sunt înclinați să îi judece pe frații preoți cu invidie, dar și cu dispreț, văzându-i cu sacoșa în mână, ca pe niște „milogi” care au primit nemeritat mâncare, fără muncă, sub inerția concepției ateist-comuniste, după care preoții sunt „paraziți” sociali. Mentalitățile nu se schimbă la fel de repede ca regimurile politice, și astfel, din păcate, încă supraviețuiește această con­cepție greșită a clerului – asistat social. Pe de altă parte, mulți credincioși sunt bucuroși să dăruiască din mâncare și părintelui, și, de bună seamă, s-ar simți jigniți dacă preotul nu le-ar mai primi pomana sau dacă s-ar interzice printr-o hotărâre oficială a Bisericii.