Înfierea noastră

Faptul că omul păcătuieşte este un adevăr recunoscut şi general acceptat. Însă, faptul că „anume eu păcătuiesc“ sau că „anume eu am făcut cutare păcat“ este deja pus sub semnul întrebării. Rostul Spovedaniei este acela de îndreptare, de trecere peste, de transformare a omului păcătos în unul luptător cu propriile neputinţe. Atingerea acelei stări „desăvârşite“, după cum îi reprezentăm noi pe sfinţi în icoanele bizantine, este un deziderat al oricărui creştin care îşi pune problema mântuirii. Epitrahilul preotului te acoperă ca norul Taborului, iar Tatăl, la sfârşit, glăsuieşte prin gura duhovnicului, chiar dacă folosind alte cuvinte, „acesta este un fiu de-al Meu“.

Iertaţi-mi îndrăzneala de a face o asemenea paralelă, dar dacă nu vom crede că, în urma oricărei manifestări de pocăinţă, Dumnezeu ne primeşte ca pe fiul risipitor, îmbrăcându-ne în haine alese şi punându-ne inelul moştenitorului, atunci Spovedania se va transforma într-o simplă înşiruire de păcate, într-un simplu opis.

Ieri, ca şi în alte zile, m-am hotărât să încetez să-i judec pe alţii, pentru că fiecare are motivele sale să se comporte într-un anume fel, iar judecata care ţine cont de toate aspectele problemei nu este decât cea a Domnului. Totuşi, spiritul justiţiar al pământeanului nu mă lasă şi gata! Oricând văd pe cineva că ar face vreun lucru care intră în categoria „judecăţii“ îi aplic, de cele mai multe ori în gândul meu doar, o sentinţă. Da, nu e bine să păcătuieşti. Da, îţi pare rău pentru că ai făcut-o, dar nu te poţi opri. Ori, totuşi, se poate? Răspunsul la această întrebare este complex, însă cred că nădejdea în Dumnezeu şi ajutorul Lui ne pot ajuta să trecem peste noianul de ispite. Astăzi, iar am judecat pe cineva (bârfa e, de asemenea, judecată) şi simt cum pieptul se îngreunează de inima plină de veninul judecării. Important este să recunosc neputinţa şi să-I mai cer lui Dumnezeu o amânare a sentinţei care-mi este pregătită. O amânare, doar atât! Până mâine, când sper să mă ţin de cuvânt.

Antidotul cel mai eficient al judecării mi se pare a fi ascultarea necondiţionată de altcineva, şi asta măcar pentru unii oameni, căci nu toţi simt la fel. Recunoaşterea propriei păcătoşenii este primul pas în eliberarea de păcatul judecării, dar ascultarea se duce în altă parte. Dacă asculţi, atunci te smereşti. Dacă te smereşti, atunci nu îţi pui problema felului de a fi a celui care ţi-a dat o „poruncă“ şi, respectiv, nu e nevoie să-l judeci, pe el sau pe alţii din jur, care vor fi priviţi tot ca nişte potenţiali „poruncitori“. Sigur că nu putem face un tratat de ascetică în acest caz, dar cred că putem încerca o „reţetă“ care poate ajuta unii oameni să treacă peste o problemă. Nu toţi sunt la fel şi, de aceea, „reţetele“ ascetice nu vor avea puterea de pătrundere scontată la toţi creştinii. Încercând însă mai multe metode, o poţi găsi pe cea potrivită.

Spovedania este „consultaţie medicală“, medicul specialist fiind în acest caz preotul. Deoarece specializarea în acest caz este de o diversitate egală cu numărul enoriaşilor spovediţi, misiunea acestuia este tot atât de dificilă. În acest caz, relaţia personală şi insistarea ca enoriaşul să ajungă cât mai curând din nou „sub epitrahil“, pentru a vedea dacă „reţeta“-canon a dat rezultate, trebuie pusă pe primul plan.

Atunci când primeşte pomelnicul la altar, este foarte bine ca preotul să invite omul grăbit să şi rămână la Liturghie sau să vină atunci când poate, iar atunci când vine, la predică, să-l invite la metanoia - schimbarea felului de a privi lumea şi pe sine. Mă refer la aceasta ca la un deziderat al vieţii creştinilor care se gândesc şi ţin la Biserică, dar care nu sunt convinşi pe deplin să-şi facă loc în viaţă pentru rânduielile zilnice ale acesteia.

Aşa că suntem nevoiţi să categorisim credincioşii noştri conform rostului lor în Biserică. Dacă cineva îşi pune problema eliminării păcatului şi a stării de apăsare în urma unui rău săvârşit (fizic sau moral), atunci Spovedania „ca la carte“ este ceea ce îi trebuie, în primul rând. Modelul fiului risipitor va îmboldi omul „căldicel“ să spere într-o stare superioară de fiinţare, iar promisiunea înfierii de către Tatăl nu ar trebui să pară o glumă sau un tertip retoric pentru câştigarea unui suflet, ci o expunere a realităţii Ortodoxiei.