Înfruntarea reeducării

Așa cum am avut ocazia să amintim, reeducarea din închisorile comuniste a fost un experiment ce și-a propus schimbarea conștiinței omului prin violență și a vizat grupurile cu convingeri diferite de cele ale exponenților materialismului ateu și mai cu seamă membrii elitei creștine practicante din România. De asemenea, am prezentat foarte succint, în câteva rânduri, în ce a constat reeducarea, care au fost obiectivele și efectele ei până astăzi. De aceea, socotim că ar fi oportun acum să pomenim și câteva lucruri despre modul sau modurile în care care fost înfruntată reeducarea de cei care au pătimit-o, întrucât atitudinile acelor oameni pot constitui repere importante pentru viața noastră prezentă. În acest sens ne poate sluji un subcapitol al cărții „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide, intitulat „Portrete din reeducare”. Așadar, după felul în care au făcut față reeducării deținuții din penitenciarul de la Pitești ar putea fi clasați în diverse categorii.

Misticii. Persoane dedicate cu totul rugăciunii, care, deși supuse regimului de exterminare din detenție, au fost totuși scoase cu mâna cea tare a lui Dumnezeu din iadul reeducării, precum Gafencu și Ianolide. Ei au fost iz­băviți de monstruoasa intrare „în tură”, prin trimiterea lor la penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna, întrucât erau gravi bolnavi de TBC.

Eroii. Sunt aceia care au rezistat și fizic și psihic, cu ajutorul lui Dumnezeu, până la sfârșit, în ciuda bătăilor și torturilor necontenite, reușind să dea mărturie despre adevărata statornicie creștină.

Sunt alții care au cedat la un moment dat, în urma bătăilor, dar nu și-au pătat conștiința, întrucât nu au consimțit în adâncul lor cu scopurile urmărite de sistem prin reeducare, și care în momentul încetării acesteia și-au revenit mai repede sau mai anevoie, în funcție de felul și profunzimea concesiilor făcute în timpul colaborării cu torționarii.

Căzuții. Sunt cei care la început s-au împotrivit cu un orgoliu superior acțiunii de reeducare, dar care după o perioadă de rezistență au cedat, trecând peste pragul conștiinței de sine, suferind așa-numitul „șoc revoluționar”. Ianolide acordă o deosebită atenție acestei categorii și prezintă două persoane, numite cazul V. și cazul M., pilde emblematice de împotrivire trufașă și chiar violentă în fața unei acțiuni la rândul ei inumane și violente, împotrivire ce s-a soldat cu un eșec dramatic și cu consecința transformării ulterioare a victimelor în călăi, în torționari ai fraților lor. Dintre aceștia unii s-au pocăit doar în clipa morții, alții nu.

Toate sunt exemple deosebit de tragice, întrucât toți acei oameni, fără excepție, au făcut expe­riența suferinței până la limita suportabilului, iar suferința merită un infinit respect. Noi nu ne propunem să-i judecăm în vreun fel - acest lucru nu i se cuvine omului, ci doar lui Dumnezeu -, dar avem datoria să prezentăm lucrurile așa cum au fost, pentru a nu ne uita istoria și mai ales pentru a nu uita cum se comportă un om în situația în care asupra lui sunt exercitate presiuni teribile, capabile să-i modifice conș­tiința. Și e bine să știm că aceste presiuni asupra conștiinței nu au încetat vreodată în epoca modernă, ci doar și-au schimbat formele.

Putem observa în istoria uma­nității că împotrivirea față de reeducarea din orice vreme poate semăna uneori, în ochii lumii, cu o abdicare sau chiar cu o înfrângere, pentru că ea nu presupune un răspuns violent la violența agresiunii, ci răbdare, rugăciune și, atunci când împrejurarea o impune, sacrificiu de sine. În con­cepția creș­tină, înfruntarea reeducării nu înseamnă o distrugere a agresiunii răului sau o eliminare a agresorilor, ci o îmbră­țișare totală a binelui prin alipirea minții de Dumnezeu și prin iertarea agresorilor, ceea ce au făcut și fericiții noștri înaintași din pușcăriile comuniste.

Un tablou similar distingem și astăzi. Sunt unii care cred că înfruntarea reeducării din societatea actuală se poate face doar luptând cu ploaia de întinări păcătoase a mediului modern ce devine tot mai anticreștin, numindu-le și analizându-le pe toate, războindu-ne cu fiecare rău în parte. Însă, procedând așa e ca și cum am dialoga necontenit cu diavolul și ne-ar preocupa doar lucrările lui și cum să le respingem, pervertindu-ne implicit și în chip insesizabil. Dar nu cumva chiar asta își dorește vicleanul, nu cumva asta e o cursă, ca să lăsăm neîncetatul dialog cu Hristos și să discutăm la nesfârșit cu vrăjmașul diavol, chiar arătând lumii vicleniile și hidoșenia lui, prezente în tot mai multe locuri ale lumii văzute?