Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Îngăduința față de propria dezinformare valorică
Cea mai cumplită și, deopotrivă, seducătoare capcană: să fii vorbit de bine mai mult decât lucrarea ta o arată. Atunci e nevoie să-ți pui picioare de ghepard de dinaintea unor asemenea guri. Să negi totul. Nu ești nici pe departe atât de bun. De aici începe lecția smereniei, cu o fugă dinaintea vorbelor dulci, mai ales când multe dintre ele vin din lejeritatea cu care persoanele respective obișnuiesc să-și câștige alianțe. Ne-am pierdut exercițiul acesta, pentru că ne-am pierdut identitatea. Suntem specialiști pentru, experți în, intelectuali, directori, președinți, manageri, judecători, medici, dar de cele mai multe ori fără: cultură generală; apetit pentru spiritul liber al celui de lângă noi și al nostru, când trebuie să-l câștigăm și să-l păstrăm; dorința de a descoperi autenticul în alții, pesemne mai buni decât noi, chiar dacă nu au beneficiat de conjuncturile și zbaterile noastre pentru funcții și demnități; toleranță și blândețe; inteligență aplicabilă, care să înfrângă inteligența de paradă: „ia te uită, știu să fac asta și asta, și asta...” Mi-e teamă că rolurile și pozițiile noastre zilnice au preluat covârșitor locul personalității umane reale, predând-o pe aceasta exclusiv exultațiilor în preajma unor persoane-cheie care ne cunosc trecutul și ne amintesc, prin însăși prezența lor, că suntem aceia, în forma trăită a faptelor, gesturilor și cuvintelor noastre, și nu aceștia, obsedați de încadrarea în tiparul mental de ocazie și în convenția meschină a fluxului de imagine.
Una dintre cele mai fecunde provocări contemporane e tocmai aceea de a fi contemporan cu măsură. Când ești prea contemporan, riști să iei de bună toată pleiada de inovații și modele fără conținut, să fii consumatorul bigot al ideii de progres mitologizat, hiperbolic, fără a participa la vreun dialog substanțial între mințile capabile să încurajeze sau să denunțe o atitudine sau alta din câte se perindă superficiale și haotice. De aici, și seducătoarea capcană din spatele servilismului nătâng, al pletorei de guralivi neostoiți. Când oamenii doritori de putere și invidioși te laudă, o fac, în primul rând, pentru că nu au încotro. Altfel ar părea în distonanță cu ceilalți care fac parte din același portativ și, prin urmare, se impune să-și cânte nota după melodicitate și ritm, la antipodul senzației de fior anarhist. În al doilea rând, e și o chestiune de optică. Omul doritor de putere și invidios vede în celălalt instrumentul pentru propria manevră de lucru și, deci, e necesar să-i valideze meritele sau să fabrice unele (hidra actuală), ca să-și poată dobândi un element pentru contexte calculate. Nu degeaba spunea Tito Colliander că e imposibil să fii, concomitent, vale și pisc. Omul care nu fuge de gura care îl laudă e ridicat pe cel mai înalt pisc, privat de îndoiala că ar putea fi vale, chiar dacă reușitele lui ar contrazice această presupoziție, rezultatul e, deseori, păgubitor. Cu cât ești mai sus, ți-e teamă să nu fii aruncat, mai ales dacă nu ești pe atât de bun pe cât te-ai iluzionat sau ți s-a inoculat. Tu nu ești bun din cauza libertății tale și a descoperirii de sine și, prin urmare, nu ai aripi pentru asemenea piscuri, ci ești bun pe seama aranjamentelor și planurilor lumii în care te învârți. De aceea, dacă ești amenințat că vei fi aruncat, ai sentimentul de sfărâmare, de lume fără lume, un trai fără onoruri caduce, popularități și exclusivisme.
O posibilă deslușire sau evitare a unei asemenea curse ne-o oferă smerenia propusă de creștinism, atât pentru apropierea de Dumnezeu, cât și ca modalitate de a învăța, iar în continuarea ei, discreția, amânarea de a sărbători reușite care nu ne califică eforturi serioase. De cele mai multe ori, în istorie, oamenii cu minte puțină și hrăniți de ovații puerile au căpătat păcatul grav al încrederii absolute în sine și abia când s-au trezit împinși pe scândură li s-a revelat enormitatea de a se fi lăsat adulați ca zeități fără panteon, ca mentori fără discipoli și conducători fără curiozități despre propriile cuceriri. Opusă perspectivei lui Colliander, pare tot mai vizibilă demonstrația fabuloasă, în sens negativ, a timpului nostru, că poți ajunge pisc cu toate că ești vale, într-o lume în care se face tot mai multă abstracție de nevăzutul din noi.