Ingeniosul prieten nevăzut

▲ Fără îndoială că tranziţiile, toate tranziţiile, se dovedesc mai prolifice literar decât perioadele de stabilitate ori de stagnare, după cum ne confirmă şi valurile mai recente de tineri prozatori ▲

Poţi avea un prieten pe care să nu-l fi văzut vreodată? Cu care să fi schimbat doar câteva telefoane de-a rândul anilor, să fi făcut schimb de cărţi proprii şi, poate ceva mai des, de mesaje prin poşta electronică? Da, se pare că epoca noastră, cu marea sa dezvoltare a tehnologiilor de comunicare rapide, a făcut posibile şi asemenea minuni pământeşti. Nici nu ştiu ce ar trebui să semnalez mai întîi în cazul unui autor ca Stelian Ţurlea, prietenul nevăzut de la „Ziarul de Duminică“, pe care nu l-am întâlnit niciodată altfel decât în manierele amintite mai înainte - prolificitatea sa auctorială, imaginaţia epică debordantă, neverosimila diversitate de manifestări a acesteia? Nu ştiu, poate ar trebui semnalate toate acestea laolaltă - oricum, în ultimii doi-trei ani, am primit de la el patru-cinci cărţi de autor ori îngrijite. În 2006, superbul album fotografic, în trei volume, dedicat Bucureştiului de pe vremea regelui Carol I, şi un roman detectivist-jurnalistic a cărui lectură m-a ţinut cu sufletul la gură de la început până la ultima pagină, iar anul trecut, superbul roman „Darul Ioanei“, unul din cele mai bune volume de ficţiune dintre cele situate în deceniul final al vechiului regim, apărut cu o întârziere de peste două decenii, dar, har cerului, apărut în cele din urmă. Şi apărut la „Polirom“ pe deasupra, în condiţii grafice excepţionale, ceea ce avea să-i asigure difuzarea necesară şi succesul pe care îl merita cu prisosinţă.

Acum, tocmai ce mi-a sosit prin poştă acest „roman cu un poliţist“, „Greuceanu“ pe numele său, editat la „Paralela 45“, în care ingeniosul prozator reuneşte cumva două din filoanele prozei sale, basmul, în care a obţinut deja succese remarcabile, şi literatura detectivă, a cărei explorare a iniţiat-o recent! Însă un „Greuceanu“ cu gangsteri de lume nouă, poliţişti în regulă şi neregulă, primari şi o mulţime de alţi târgoveţi, mai de la mahala ori mai din centru, de diverse profiluri, profesii şi preocupări. Un altfel de roman al tranziţiei decât „Orbi în tranziţie“, publicat de autor acum vreo cinci-şase ani, dar tot unul al tranziţiei până la urmă. Dar şi cu mici „rădăcini“, cu mici sonde aruncate în trecut, în cealaltă tranziţie, imediat postbelică, într-un fel de „arc peste timp“ retrospectiv. Fără îndoială că tranziţiile, toate tranziţiile, se dovedesc mai prolifice literar decât perioadele de stabilitate ori de stagnare, după cum ne confirmă şi valurile mai recente de tineri prozatori.

În cele din urmă, un mic şi excelent scris roman pe care l-am citit, aproape ca mereu în cazul lui Stelian Ţurlea, „dintr-o bucată“, la sfârşitul lecturii, asumându-mi fără rest vorbele autorului din finalul dedicaţiei: „«Greuceanu» a fost şi rămâne un basm de oraş.“ Dar ce oraş, ce Bucureşti a putut ieşi de sub pana lui Stelian Ţurlea! De unde se vede că nu e inutil să-ţi chiar iubeşti oraşul în care se întâmplă să-ţi duci viaţa, nici să scormoneşti, fotografic, memorialistic şi documentar, în măruntaiele istoriei sale recente, nici în subteranele prezentului său tumultos. În cele din urmă, „Greuceanu. Roman cu un poliţist“ este o concentrată frescă de „moravuri şi năravuri“ excelent construită în jurul unei trame întâmplător detective. Sunt foarte curios ce alte surprize îmi va mai rezerva imaginaţia epică debordantă a prietenului meu nevăzut.