Inima este cămara minţii

▲ În vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic; nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii ▲

Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: „Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt.“ Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.

Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea, dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic; nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: „Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare“. Voi credeţi că aceasta este cămara, cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.

Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte, ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Căci inima este cămara minţii.

Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: „Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer“. Că şi aceea este cămara cerului, a împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: „Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este“? Deci, iată că noi avem împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la împărăţia cerurilor.

Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Căci dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici, la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă, ca să înţelegeţi.

La vama raţiunii, mintea noastră este întâmpinată de teologii întunericului şi filosofii iadului, care-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.

Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul: „Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage“. Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? „Aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău»“.

Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă, la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: „Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe“. Sau: „Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle“. (Arhim. Cleopa Ilie, Despre rugăciune)