Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Inima nu uită niciodată
Au trecut deja 40 de zile de când, în rânduiala Lui tăinuită, Dumnezeu a chemat-o pe Mioara Grigore, curmând suferinţa şi chinurile ei de ani de zile. Într-o zi însorită, ca o insulă înconjurată de vreme mohorâtă şi rece, Mioara a fost însoţită de cei dragi, preoţi şi maici de la mănăstire, prieteni şi cunoscuţi, dar şi mulţi care n-o văzuseră niciodată, ci doar citiseră cartea şi ştiau povestea ei. Chipul său luminos şi plin de pace mărturisea fără tăgadă că, aşa este, Dumnezeu îl cheamă pe om atunci când este cât mai pregătit de întâlnirea cu El, de păşirea în Împărăţia în care, vorba Sfântului Isaac, „harul va judeca“. Trupul ei brăzdat de boală a fost lăsat să se odihnească în lunca Tărtăşeştilor, ca un bob de grâu ce nu se conservă şi nu se pune la adăpost, ci moare sub glie, ca să rodească şi să fie viu, după cuvântul Domnului. Deşi era o zi din Postul cel Mare, duhul era parcă din Săptămâna Luminată, când totul respiră a Înviere şi pulsează şi însufleţeşte. Timpul nu stă în loc şi apare de-acum gândul că lumea se întoarce la ritmul ei, că toţi îşi văd de treabă mai departe. Cred însă că inima nu uită niciodată, ci îşi aduce aminte mereu şi mereu de cea care a încrucişat cândva calea vieţii, stârnind preţuire, admiraţie şi o iubire ce străbate cerul şi se agaţă de mâna lui Hristos.
Sunt oameni care, aflând de Mioara, s-au apropiat şi au intrat în viaţa ei, dar au şi primit-o în viaţa lor. Mioara a făcut pârtie în sufletele lor, deschizând calea gândului bun, a simţirii celuilalt şi a bucuriei dobândite şi înmulţite prin dragoste. Sunt însă şi oameni care, chiar dacă nu au întâlnit-o direct, i-au citit cartea dintr-o răsuflare şi cu sughiţuri de plâns şi au purtat-o în rugăciunea lor de taină, păstrându-i strigătul care-a topit gheţarii din inimi.
Cartea Cancerul, dragostea mea a răscolit adâncul din noi, poate necercetat de mult, rănit şi adesea resemnat, copleşit de multe şi cuprins de tristeţe. Fiecare s-a regăsit cu ciudă în ezitările şi-n amânările Mioarei, dar şi în ţâşnirile ei de fiinţă, regrupându-se şi luptând până la capăt. Am avut şansa să învăţăm de la ea o lecţie „colosală“ - cum îi plăcea să spună. Am început să ne sinchisim de nefericirea noastră, preţuind bucuriile simple ale vieţii: lumina zilei, respiraţia de fiecare clipă, familia, duhovnicul şi ograda Bisericii.
Am văzut-o pe Mioara cerând sfat şi făcând ascultare de bunul său duhovnic, aşa, ca un copil ce se lasă purtat în braţele părinteşti, simţind că totul va fi bine. De fiecare dată, vorbind despre duhovnic, Mioara avea simţirea celui care ştie că la fiecare Liturghie şi rugăciune, părintele se roagă ca Dumnezeu să lucreze totul spre mântuire, iar omul să înţeleagă şi să primească această lucrare.
În ciuda bolii şi a neputinţelor - îmi amintesc de mirarea neîncetată a medicilor în faţa complicaţiilor şi a formelor atipice de boală - gândul mărturisitor al Mioarei a primit multă putere de la Dumnezeu şi, de aici, izbitura puternică în sufletele celor care au cunoscut-o sau au citit cartea. Răspunsul-ecou cred că a bucurat-o cel mai mult în ultimul an, dându-i zile, aşa cum zicea deseori.
Am fost în preajmă înainte de a pleca la Houston, pentru tratament, şi am văzut grija ei totală pentru ceilalţi, frământându-se şi căutând ce să ia mai de folos pentru cei pe care avea să-i întâlnească acolo: echipa doctorului Burzynski şi românii din parohia ortodoxă. La întoarcere, la fel: cu gândul la cei de acasă, nimic pentru sine.
Nu poţi să uiţi sfiala ei, cuviinţa cu care vedea întotdeauna ceea ce este bun în om, încercând să pornească de acolo împreună. Dorinţa ei nestăvilită de a împărtăşi dragoste acolo unde ea a slăbit, însă şi darul ales al Mioarei de a şti să primească dragostea celorlalţi, făcându-i să fie astfel mai buni, toate s-au adunat cât se poate de firesc, dojenind discret un soi de egoism „duhovnicesc“, pe care uneori îl hrănim, ca o închidere a cercului dinaintea inimilor care aşteaptă...
Cu un soi de inspiraţie - aşa cum îi era felul - Mioara n-a păstrat nimic pentru ea, ci a lăsat în urmă tot darul inimii şi l-a „risipit“ lui Viorel, soţul său, celor cinci copii şi tuturor celor care au vrut să fie părtaşi la bucuria şi dragostea ei totdeauna împărtăşite, la suferinţa pe care a ajuns să o simtă ca binecuvântare.
Mă rog să ne fie dor de Mioara, de poveştile ei inedite, de zâmbetul copilăresc, de îmbrăţişarea ei plină de viaţă. Să fim iertaţi că n-am înţeles-o totdeauna şi, poate, n-am ajutat-o deplin. Dum-nezeu să odihnească sufletul ei bun, iar pe soţ şi pe copii să-i mângâie cum numai El ştie!