Însoţitorii lui Hristos

Uneori constatăm cu uimire sau poate cu ciudă că pentru anumite lucruri ne lipsesc cuvintele, întrucât cuvintele noastre sărace nu pot exprima tot ceea ce simţim într-o oarecare împrejurare, iar asta se întâmplă mai cu seamă atunci când e vorba de întâlnirea cu o persoană. Simţirea întâlnirii cu cineva reprezintă o experienţă ce nu poate fi cuprinsă într-un cuvânt convenţional sau într-o idee rece, oricât de subtil intelectuală ar fi aceasta. Este o trăire pe care nu o poţi descrie. Iar dacă totuşi începi să descrii momentul trăirii, ei bine, deja acesta a încetat să mai existe. Întrucât discursul nu e viaţă, ci în cel mai bun caz este despre viaţă. În faţa unei astfel de neputinţe de exprimare ne aflăm nu de puţine ori pe calea existenţei noastre, şi poate că e bine să nu căutăm cu tot dinadinsul să redăm ceea ce nu poate fi exprimat, ci să ne bucurăm de acel inexprimabil!

Printr-o astfel de stare sufletească cred că trecem mulţi dintre noi, de pildă, în zilele Săptămânii Mari, a Pătimirilor. În comunităţile în care viaţa gravitează fie şi secvenţial în jurul Bisericii, nu mai e nevoie de o repetată aducere-aminte a momentului în care ne aflăm. Evenimentele îşi trimit unda lor duhovnicească prin slujbele şi prin lecturile Săptămânii Mari dincolo de zidurile de piatră ale bisericii spre fiecare suflet ce posedă o cât de mică legătură cu simţirea creştinească. Este o perioadă în care eşti conştient de sentimentul că Hristos este prezent de o manieră extrem de palpabilă în această lume, care - să nu uităm! - e lucrarea mâinilor Lui şi pe care nici o clipă nu a încetat să o ţină în existenţă şi s-o pronieze.

Astfel, Săptămâna Mare poate fi percepută diferit de fiecare om în parte, potrivit cu aşteptările sale. Însă nu va putea fi pătrunsă în esenţa ei tainică dacă nu va fi înţeleasă ca o repetată invitaţie de a trăi întâlnirea cu Hristos, pe care de atâtea ori am ratat-o pe parcursul vieţii prin păcatul alegerii de bunăvoie a multitudinii de lucruri - nu contează acum care anume! - ce ne-au făcut să trăim depărtarea de El, să trăim în fapt o iluzie a vieţii.

Dar s-ar putea ca pe tine să te întristeze tocmai această constatare, a faptului că ai trăit departe de Hristos şi că abia acum, când vine Săptămâna Sfintelor Pătimiri, îţi pui problema întoarcerii, a apropierii de El. Aici însă există un paradox cum numai în Biserică se poate întâlni. În această perioadă, se vădeşte mai ales lucrarea necuprinsă de minte a iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Pentru că, în vreme ce El pătimeşte, în vreme ce suferă şi Se răstigneşte, ne cheamă să-I fim aproape şi să-L însoţim cu credinţă pe această cale a pătimirii. Şi ce înseamnă să-L însoţim? Desigur, să simţim ceva din durerea acelor momente prin care a trecut Domnul, să înţelegem ce a făcut El pentru noi, dar şi să ne bucurăm. Cum, ar putea obiecta cineva, să ne bucurăm în vremea Patimilor lui Hristos? E cu putinţă? Da, pentru că El prin ceea ce face ridică păcatul meu, ia asupra Lui toate neputinţele mele, toate tristeţile mele, dar mai ales pentru că eu acum mă aflu lângă El şi Îl însoţesc. Şi oare ce bucurie mai profundă poţi avea decât aceea de a te afla lângă Cineva, de a nu fi singur, ba chiar să te afli lângă Cel ce te iubeşte cel mai mult pe lume? Din acest motiv, nu e deloc nepotrivit ca atât la Înviere, cât şi în Săptămâna Patimilor creştinul să se bucure, să se veselească. Cine merge în urma lui Hristos spre Golgotă nu merge singur, ci merge împreună cu Mântuitorul său, se află aproape de El; şi ce şi-ar putea dori mai mult? Dacă tu ai fi dispus ca unui om drag să-i fi alături şi la bine, şi la rău şi să mergi bucuros împreună cu el chiar şi la ocnă, chiar şi la moarte, dar cu cât mai mult împreună cu Hristos? Ce invitaţie mai atrăgătoare şi mai nobilă decât aceasta poate fi?
În prezentul pe care am ajuns să-l trăim, când atâtea lucruri ne presează cu prioritatea lor, atât în plan personal, cât şi în societate, când confuzia ne blochează acţiunea firească, când incertitudinea pentru ceea ce va urma ne nelinişteşte, când perplexitatea ne lasă muţi în faţa provocărilor hulitorilor învăţăturii lui Hristos, alăturarea noastră sinceră la alaiul ce-L urmează cu credincioşie pe Iisus nu se profilează a fi doar cea mai înaltă dintre priorităţile momentului, ci devine şi gestul nebănuit care ne poate decripta toate sensurile evenimentelor ce se perindă prin faţa noastră şi a societăţii în general şi ne poate duce la acea necesară trezvie prin care să distingem atitudinea corespunzătoare faţă de propria existenţă şi faţă de lume.