Inspiraţia şi duhovnicescul

De mai multe secole se creează, mai ales în spaţiul spiritual occidental, dar şi la ortodocşi, diferite opere artistice inspirate din tematica biblică sau din spiritualitatea creştină, în general. Ne putem gândi foarte uşor doar la ultimele ecranizări sau puneri în scenă a diferitor momente din viaţa Mântuitorului, descrise de Evanghelii. Se crede, în general, că astfel de aduceri în rampă a noţiunilor religioase, catehizări prin mijloace cinematografice sau teatrale, au un aport benefic la trezirea conştiinţei celor mai puţin credincioşi sau chiar a necredincioşilor. Tocmai de aceea, aceste opere sunt publicate şi se ajunge să li se facă reclamă chiar şi în biserici, unde mai rulează filme având caracter religios.

Citind de curând, însă, o carte în care se relatau impresiile duhovniceşti ale unui ieromonah, ulterior sfânt martir, în concordanţă cu gândurile unui vestit sfânt ierarh, teolog, am rămas pe gânduri la descrierea negativă a unor astfel de opere, dacă acestea nu sunt „duhovniceşti“. Acest termen este unul care necesită multe descrieri pentru a fi mai bine înţeles, dar presupun că cititorii noştri îşi vor da seama care este diferenţa dintre spiritual şi duhovnicesc. Ideea autorului jurnalului era că autorii neduhovniceşti şi cu atât mai mult cei atei, nu au dreptul să scrie opere religioase, deoarece nu pot face bine prin acestea. Nu cred că gândul lui era să pună monopol pe toate temele biblice sau creştine, acestea fiind apanajul celor „iniţiaţi“, ci doar lipsa de duhovnicie şi, implicit, de folos spiritual, a unor opere scrise de oameni neduhovniceşti.

Sigur că mai sunt multe semne de întrebare legate de acest subiect, dar presupun că cititorii noştri ar putea să reflecte la această idee şi să vadă dacă, într-adevăr, operele cu tematică religioasă, scrise de oameni nepotriviţi pentru îndrumare spirituală, sunt bune sau nu. Avem de-a face, din nou, cu problema răului celui mai mic. Alegerea ne aparţine, dar va trebui să ştim sigur ce anume căutăm în astfel de opere.

Voi vorbi, foarte pe scurt, legat de subiectul propus, despre filmul care a avut mare succes în rândul credincioşilor ortodocşi din spaţiul ex-sovietic, dar şi din România. Mă refer la filmul „Ostrovul“, regizat de Pavel Lunghin. În toate interviurile date atât de regizor, cât şi de protagonist, nu am întâlnit intenţia duhovnicească, ci doar pe aceea de prezentare a unei biografii interesante, ortodoxe, ca mărturie lumii din afara creştinismului răsăritean.

Pelerinajul, fie acela şi cinematografic, nu îşi are rostul dacă nu te schimbă, dacă nu te face să meditezi şi să-ţi transformi viaţa, după chipul celei trăite de cel vizat de călătorie, în cazul nostru imaginar-vizuală. Sigur că noi mergem adesea în pelerinaje, pe la mănăstiri, şi ne întoarcem la fel cum am plecat, cu aceleaşi gânduri de răutate şi răzbunare. La mănăstire încercăm să ne abţinem un pic, să gândim şi la cele nevăzute, dar cum ne întoarcem acasă, schimbăm şi foaia vieţii noastre, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu toţi creştinii simt aşa, dar eu mă refer aici la cei şmulţiţ care trăiesc anume astfel pelerinajele.

Da, vreau să spun că nici pelerinajele nu au vreun rost, dacă nu ne schimbă, dacă rămânem la fel. Sau, măcar să nu le spunem pelerinaje, ci călătorii de relaxare. La fel sunt şi filmele sau orice altfel de opere artistice cu tematică religioasă, care nu au ca scop iniţial schimbarea admiratorului/privitorului, ci punerea lui în faţa unui fapt, senzaţionalul şi (chiar) consternarea acestuia. Tocmai de aceea, mi s-a părut că „Ostrovul“ face parte, spre deosebire de „Călăuza“, spre exemplu, din categoria filmelor care vor să impresioneze cu o poveste interesantă, care vor să aţâţe curiozitatea şi atât. Nu voi mai intra în detalii, ca să nu fiu greşit înţeles, mai ales că este vorba de un film care este considerat aproape „sacru“ de către unele persoane, dar voi aştepta cât mai multe opere cu iniţiativă duhovnicească, sperând să ne schimbăm cu toţii, ca să nu mai trăim pentru senzaţii, ci pentru transformare!