Instantanee actuale şi în devenire (II)

Și totuși, există o postură în care trebuie să ne situăm, aproapele meu, față de aceste binefaceri ale științei, livrată omenirii prin inteligența umană - sublim dar al lui Dumnezeu, făcut făpturii atât de iubite: omul! -, iar această postură se traduce printr-o imensă stare de grație și gratitudine! Am trăit-o, am simțit-o în câteva rânduri și nu încetez de atunci să reflectez asupra acestei stări binecuvântate. Este vorba de o creație a minții umane, un „roboțel” (evident, mult mai mare și mai sofisticat!): tomograful, ale cărui servicii oferite omului sunt deosebit de complexe și diverse ca medii de aplicare.

Mă voi referi succint doar la domeniul medicinei, al explorării tainelor corpului uman. Cu o definiție concentrată, tomograful este un aparat folosit pentru obținerea imaginilor pe secțiuni, prin diferite tipuri de unde penetrante. Știința care se ocupă cu obținerea imaginilor unor obiecte de la diferite adâncimi cu ajutorul tomografului se numește tomografie. Metoda este folosită într-o multitudine de domenii: radiologie, arheologie, biologie, știința atmosferică, geofizică, oceanografie, fizica plasmei, știința materialelor, astrofizica, informație cuantică, medicină etc.

Originile tomografiei se află pe la începutul anilor 1900, când radiologul italian Alessandro Vallebona a propus o metodă de a reprezenta o singură bucată a corpului pe un film radiografic (deci, fără a vedea direct obiectul explorat). Microscopul a făcut primul pas important, iar tehnica microscopică cu transmisie de electroni a fost o metodă de imagistică timpurie, care a ajutat la dezvoltarea tomografiei și a tomografului. Nu avem nici timp, nici loc să intrăm în detalii istorice sau de evoluție și cronologie. Ne rămâne de făcut esențialul: să-I mulțumim lui Dumnezeu și celor care, înzestrați de El, și-au folosit capacitatea creierului pentru a crea aceste minunate „mașini” de investigație.

Ei bine, experiența unei investigații cu ajutorul acestor aparate mi-a prilejuit șansa de a mă vedea pe mine însămi în „aproapele” celui care le-a izvodit și care le-a hărăzit a fi de folos vreodată, trecând „pe-acolo”, adică pe lângă cel atacat de tâlharii vreunei suferințe necruțătoare (în cazul de față, deci, propria mea persoană!) s-ar apropia să-i spele rănile, „să-l urce pe animalul său și să-l dea în grijă, spre vindecare, altor semeni”.

Am simțit toate „manevrele” aproapelui, în acest caz, concret! (ei sunt mulți, pentru că, până la aparatul atât de performant la care eram conectată, a existat un lanț de „aproapele”, care și-au dat mâna și mintea și l-au creat!). Și mai ales am simțit sufletul lui, care, în zile și nopți petrecute în laborator sau la masa de lucru, s-a oprit cu milă și mai ales din iubire asupra aproapelui virtual (necunoscut, dar potențial existent), atacat, de pildă, de o boală, de o suferință ascunsă. Așadar, nu doar s-a uitat, a văzut și a trecut mai departe. 

S-a oprit, a gândit, cercetat, descoperit, realizat și a oferit cu bucurie

L-am simțit, deci, că s-a apropiat și de mine, auzind manevrele și comenzile asistentei de serviciu sau ale medicului, cerându-mi să respir sau nu, ascultând zgomotele ciudate ale aparatului, „citindu-mă” pe dinăuntru și comunicând cu medicul într-o limbă străină, prin termeni numai de ei doi știuți și înțeleși. Mă simțeam implicată într-o tainică și aș spune mistică relaționare, în care ființa mea era „tradusă” într-un link misterios.

Încet, încet, m-am oprit din uimirea care mă copleșise (știu că unii pacienți au reacții aproape de panică), cedând unei dorințe puternice și profunde să mă rog. Am început să spun în gând „Tatăl nostru”. Apoi, am continuat un dialog tainic cu Tine, Doamne, căutând cuvintele care să traducă uimirea și evlavia pentru miracolul pe care-l trăiam atunci. Știam că la prima cifră, prima literă, prima adunare, scădere, ecuație, din îmbinarea cărora s-a născut acest aparat, ai fost Tu Cel care i-ai insuflat-o celui ce avea să-l creeze.

Iar gândul lui călătorea în Univers, știind că ceea ce încerca să facă urma să folosească întregii lumi, materiei vii și ne-vii, munților, apelor, stelelor, urșilor, iepurilor, păsărilor, albinelor și evident, cu atât mai mult, oamenilor! Ți-am mulțumit Ție, dar și lui, și lor, celor foarte mulți implicați în această sublimă pasiune creatoare. În plus, pentru ei m-am rugat, pentru cei desigur trecuți din lumea aceasta, dar și pentru cei încă în viață și, deopotrivă, pentru cei foarte tineri, care visează cel mai frumos vis: să fie de folos semenilor, nouă, Ţie, aproapelui.

În aceștia din urmă i-am văzut pe copiii superbi despre care am vorbit în articolul trecut. Erau din Iași, făceau parte dintr-un cerc de robotică, dacă nu mă-nșel, aplecați peste computerele din ce în ce mai sofisticate, căutând, căutând mereu (nădăjduiesc!) același lucru: soluții pentru a-i ajuta pe semenii lor aflați în dificultate sau cu dizabilități.

Da, dizabilitățile pot fi nu numai locomotorii, auditive, vizuale etc. Putem avea „dizabilități” sufletești, fie provocate de condiții de viață (singurătate, sărăcie, lipsă de dragoste), fie de vreo incapacitate funciară de comunicare cu cei din jur sau de lângă noi.

Sunt dizabilități pe care, desigur, veți spune, un computer tomograf nu le poate nici depista, nici să sugereze un tratament. Da, așa este! Dar, poate, în timp nu prea îndepărtat, ținând cont de viteza evoluției tehnicii în toate domeniile, un savant care acum e doar la primele lecții de matematică, fizică, biologie, peste doar 10-15 ani va visa măcar, dacă nu va și concepe un aparat care să depisteze „celulele” de tristețe, de sentiment al singurătății, al neiubirii și mai ales antidotul infailibil și unic împotriva acestor „dizabilități”, concentrat nu într-o substanță elaborată sofisticat, ci în doar două cuvinte și un Nume, alcătuind cel mai simplu și sigur remediu - chemarea cu rezonanță de Apocalipsă: „Vino, Doamne Iisuse!”