Înstrăinarea, sărăcia şi tăcerea răbdătoare

Părinţii pustiei încearcă în numeroase cazuri să sistematizeze şi să condenseze calităţile sau virtuţile pe care un monah ar trebui să le exerseze ori cel puţin încearcă să semnaleze accentele pe care un ascet ar fi nevoie să le aşeze în viaţa sa. În această categorie se încadrează şi singura apoftegmă pe care colecţia alfabetică a Patericului ne-o livrează sub numele avvei Andrei (un călugăr despre a cărui viaţă nu avem alte indicii): „Avva Andrei zicea: Unui monah îi trebuie următoarele trei lucruri: înstrăinarea, sărăcia şi tăcerea răbdătoare“. Să le luăm pe rând.

Pe primul loc se găseşte înstrăinarea, care este probabil gestul cel mai vizibil prin care se dobândeşte condiţia de monah. E suficient să ne amintim aici de îndemnul primit cu insistenţă de avva Arsenie: „Fugi de oameni şi te vei mântui“, reluat sub forma: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te!“ Dorinţa de a produce o ruptură în raportul cu lumea are un scop mai înalt: crearea posibilităţii de a fi singur cu Dumnezeu. De aici cuvântul răscolitor al avvei Alonios: „Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume, nu-şi va găsi liniştea“.

Odată produsă această ruptură faţă de lume şi obţinută izolarea de oameni şi aglomerările omeneşti, avva Andrei propune un al doilea pas în aceeaşi direcţie: sărăcia. Foarte adesea posesiunile materiale vin să suplinească relaţiile de comuniune. Averea este şi ea o formă de ieşire din sine şi fixare în exterior. De aceea avva Andrei înţelege că simpla distanţare la nivelul relaţiilor este insuficientă pentru a deveni singur cu Dumnezeu. Trebuie înlăturat şi zgomotul gândurilor născute din preocuparea pentru cele materiale. Sărăcia pe care Părinţii pustiei o propovăduiesc este mai puţin lipsa bogăţiei, cât lipsa îngrijorării, a preocupării pentru bunăstare, care îţi abate gândul de la viaţa spirituală.

Al treilea element pe care îl găsim în lista scurtă a avvei Andrei este tăcerea răbdătoare. În mod surprinzător şi inedit, această sintagmă adună la un loc două calităţi foarte importante pentru creştin în general şi pentru monah în special.

Dacă ne întoarcem puţin în spate, putem observa progresia acestei apoftegme. Se merge dinspre afară către interior. Înstrăinarea defineşte raportul cu spaţiul, dar şi cu oamenii, apoi sărăcia indică relaţia cu obiectele, iar apoi avem tăcerea răbdătoare, care le sintetizează pe cele de dinainte, fiind manifestarea exterioară a interiorizării şi unul dintre semnele importante ale autocontrolului. Mântuitorul avertizează că va trebui să dăm socoteală pentru fiecare cuvânt rostit în zadar. Apostolul Iacov ne transmite un adevărat rechizitoriu la adresa vorbirii nestăpânite: „Limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte“ (Iac. 3, 5-8).

Abia aceste cuvinte ale Sfântului Iacov ne fac o imagine despre dificultatea pe care o presupune controlul asupra cuvintelor. Pe aceeaşi linie se află şi avva Andrei, care recomandă monahilor însingurare, sărăcie şi tăcere răbdătoare pentru ca în felul acesta să devină posibilă întâlnirea cu Dumnezeu şi dobândirea liniştii.