Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Intensitatea și durata pocăinței
Marii Părinți ai Patericului se caracterizează și printr-o mare încredere în mila lui Dumnezeu, care nu este închisă în felurite reglementări aspre și aride. Cu toate acestea, marii bătrâni nu diminuează niciodată asceza și pocăința prin faptul că sunt neîncetat aspri cu ei, dar plini de compasiune pentru ceilalți. Și, în felul acesta, rămân în echilibru permanent.
La avva Sisoe există o apoftegmă care îl apropie foarte mult de avva Pimen, care are un gând similar. „Unii l-au întrebat pe avva Sisoe: «Dacă un frate cade în păcat, nu trebuie să se pocăiască un an?» El a zis: «Aspru cuvânt». Ei: «Atunci șase luni?» El: «E mult». Ei: «Până la patruzeci de zile». El: «Mult». Ei: «Cum, dacă, să zicem, un frate cade în păcat și are loc o agapă, el poate intra la agapă?» Bătrânul zice: «Nu, ci trebuie să se pocăiască puțin timp. Am încredere în Dumnezeu că, dacă cineva se pocăiește din tot sufletul, Dumnezeu îl primește chiar și după trei zile»”.
Părinții înțeleg că pocăința și iertarea țin de o dinamică vie a relației dintre om și Dumnezeu. Tocmai de aceea legătura vie nu poate fi rescrisă și transformată într-un raport mecanic, guvernat de rețetare. În actul de pocăință este implicat omul întreg, iar intensitatea este mai importantă decât extensia, decât durata. Bătrânul zice că sunt de ajuns trei zile de pocăință pentru păcat, dacă omul o face „cu tot sufletul”. Iar aici putem vedea rolul pe care îl joacă timpul în procesul de pocăință. Avem nevoie de timp, pentru ca în felul acesta să ajungem în adâncurile noastre, să le punem în mișcare, să le integrăm în procesul pocăinței.
Avva Pimen, în clipa în care primește o întrebare similară, pune condiții asemănătoare avvei Sisoe. El zice că „dacă omul se pocăiește din toată inima și nu mai continuă să facă păcate, Dumnezeu îl iartă și în trei zile”. Durata, așadar, este legată de anumite condiții specifice, care subliniază rolul transformativ al pocăinței. Până la urmă, pocăința vizează schimbarea profundă a omului, care nu este posibilă câtă vreme adâncurile sale rămân neatinse.
Atât avva Sisoe, cât și avva Pimen sunt plini de încredere în Dumnezeu, de aceea accentul pe care îl pun ei nu este pe timp, ci pe intensitatea pocăinței, cea care răscolește adâncurile. În acest caz, durata devine cu totul secundară.