Întoarcerea lui Leon Volovici

Vineri seara, la „Casa Pogor“, într-o sală plină până la refuz, am participat la o lansare de carte eveniment. Împreună cu Aura Christi, editoarea cărţii, Lucian Vasiliu, gazdă, Emil Brumaru, în calitate de fost coleg de liceu al autorului, Mihai Dinu Gheorghiu, prieten vechi al acestuia, şi tânărul istoric Adrian Cioflâncă, am vorbit despre cartea lui Leon Volovici „De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi“ (Editura Ideea Europeană, 2007). Primisem cartea cu câteva zile mai înainte şi o citisem practic pe nerăsuflate, o citisem cu enormă plăcere deşi, desigur, o carte care se referă şi la perioada războiului, la pogrom şi la comunismul românesc nu poate cuprinde numai lucruri plăcute! Plăcerea lecturii venea din altă parte, din mai multe părţi. Mai întâi, din tonul măsurat şi din simţul nuanţelor care o străbat. Leon Volovici priveşte şi îşi priveşte trecutul cu un fel de înţelepciune care nu e câştigată doar o dată cu trecerea vârstei, ci îi este oarecum consubtanţială, strcturală.

În al doilea rând, plăcerea provenea şi din fapul că, într-o foarte largă secţiune a cărţii, am regăsit Iaşul acela multicultural şi viu, poate sărac, însă foarte colorat, pe care am apucat să-l mai cunosc şi eu în anii şaizeci, ani ai copilăriei şi adolescenţei mele. Trăitor în acea perioadă într-un grup de case şi căsuţe de pe bulevardul Ştefan cel Mare, zona pe care se întind acum blocurile cu BCR, Banca Ţiriac, cu tot cu „cubul“ din faţa lor, în care familiile româneşti şi evreieşti erau cam la egalitate, iar noi, copiii, ne jucam şi ne certam, ca toţi copiii, împreună, am şi eu amintiri despre comunitatea evreiască locală, chiar dacă din perspectiva cealaltă, românească. Şi, în ciuda diferenţei de vârstă, de peste un deceniu, dintre mine şi autor, o mulţime din amintirile noastre sunt, dacă nu comune, măcar foarte asemănătoare. Iar o mulţime îmi sunt acum provocate de excepţionala forţă de evocare a acestei cărţi!

În al treilea rând, cred că plăcerea lecturii provine şi din faptul că este vorba despre o carte foarte bine, mai întâi, vorbită, apoi, scrisă, transcrisă. Sandu Frunză, profesor la Universitatea din Cluj şi unul dintre puţinii noştri specialişti şi în iudaism, dar şi în filosofie creştină, ştie să îl provoace pe cel pe care îl ia la întrebări, formulează excelent întrebările. Chiar şi în chestiunile pe care evident le cunoaşte, se „preface“ că este inocent, pentru că nu propriile viziuni şi opinii vrea să ne impună, ci îl interesează mereu punctele de vedere ale interlocutorului. Şi astfel iese un dialog cald, măsurat, din care aflăm o mulţime de lucruri despre comunitatea evreiască ieşeană în care şi-a petrecut Leon Volovici copilăria şi tinereţea, despre cea românească şi, mereu în extensie, despre cea din întreaga noastră arie de cultură est-central-europeană, domeniu în care autorul lansat de noi vineri avea să se specializeze după 1984, când a ales să se stabilească la Ierusalim, mai întâi cercetător la Yad Yashem, Institututul pentru Studierea Holocaustului, apoi cercetător şi profesor la Universitatea Ebraică şi la Institutul pentru Iudaism Contemporan. Iar, acum, de la Ierusalim, cu această carte, Leon Volovici revine la Iaşi, pe cale dialogului şi a mărturisirii, dar revine oarecum pe ocolite, dacă ne gândim că, de câţiva ani, este şi profesor invitat al Universităţii clujene.

Că Leon Volovici este un extraordinar om al dialogului mi-am dat şi eu seama. Din pă-cate, nu în cei şapte ani cât am lucrat în aceeaşi clădire, mulţumindu-ne doar să ne salutăm politicos când ne întâlneam în uşa clădirii în care funcţionau institututele noastre de cercetare, ci acum doi-trei ani, când participant la un simpozion despre Holocaust desfăşurat la Iaşi, Leon a acceptat să-mi fie interlocutor într-o emisiune de televiziune. O discuţie de care îmi amintesc cu o plăcere la fel de mare cu cea provocată de lectură cărţii de acum. Cred că poeta Aura Christie merită toate laudele pentru insistenţa depusă în „smulgerea“ acestei cărţi din sertarele lui Leon Volovici şi Sandu Frunză. Să fie primit!