Intrarea şi ieşirea din convenţie

Am revăzut „în buclă” cele patru (până acum!) filme cu „Piraţii din Caraibe”. Profitând de faptul că au fost redifuzate la nesfârşit - contractul cu canalul TV respectiv ajungând probabil în zona reluărilor nelimitate - pur şi simplu, în fiecare moment liber, ne-prea-având, de altfel, ce altceva să aleg, am urmărit ba începutul de la „Blestemul Perlei Negre”, ba mijlocul din „La capătul lumii”, ba finalul de la „Pe ape şi mai tulburi”, ba un episod cap-coadă, cum se nimerea.

În condiţiile acestea, n-am putut să nu mă-ntreb în ce constă farmecul extraordinar al acestor filme, capabil să cucerească oameni de toate vârstele. În primul rând, fireşte, faptul că e vorba de un basm. Mai exact, o serie de basme. Poveştile cu elemente supranaturale, în care binele se luptă cu răul, fără a reuşi întotdeauna să-l învingă, dar lăsând mereu loc de speranţă, de visare, de posibilă continuare, fac parte nu doar dintre plăcerile, dar aş zice şi dintre nevoile oamenilor.

În al doilea rând - fără să fie neapărat vorba despre un clasament descrescător, căci nu cred că se poate alcătui aşa ceva - este, la fel de evident, jocul actorilor, în primul rând al lui Johnny Depp, care a făcut din Căpitanul Jack Sparrow un personaj memorabil, antologic! Nu ştiu dacă mai există un rol atât de bine definit, pe care poţi să-l recunoşti ori să-l imiţi printr-un singur gest, fără să fie nevoie de cuvinte! E suficient un mic balans al corpului, ca şi când ţi-ai pierde echilibrul, cu bărbia în piept, şi mâna întinsă ca a unei domnişoare care aşteaptă să-i fie sărutată... Johnny Depp este, de altfel, un actor total, diferit de la o partitură la alta. Ce au în comun personajele din „Donnie Brasco”, „A noua poartă” sau „Omul-foarfecă”?! Un singur lucru: talentul lui Depp. Lucru valabil şi pentru Geoffrey Rush, Căpitanul Barbossa în „Piraţii...”, combinatorul din „Shakespeare îndrăgostit” („Trust me. Itâs a mistery!”), dar mai ales profesorul de dicţie al Regelui George în „Discursul regelui”.

Distribuţia, aşadar. Toţi sunt fără cusur. Apoi efectele speciale, greu de egalat. Scenariul, fără îndoială, care reuşeşte ca episoadele 2, 3 şi 4 să nu fie „o supă reîncălzită” după succesul fulminant al primului, şi care vine mereu cu idei total neaşteptate – de pildă, corabia pe uscat din „La capătul lumii”, târâtă spre apă de mici dar foarte multe crustacee. Această scenă e totodată un bun exemplu pentru imaginile ori situaţiile ale căror semnificaţii filosofice sau morale depăşesc cu mult limitele unui film de acţiune, lucruri care bat undeva, astfel încât nu de puţine ori, între un atac al monstrului Kraken şi o coborâre în Maelström (nu mă îndoiesc că scenariştii l-au citit pe Poe!), mai cazi pe gânduri un pic.

Umorul... Poate că trebuia să-l pun primul! De toate felurile - de la ironia fină la umorul negru, macabru - şi care vine din toate părţile, dinspre toate personajele.

Regia! Muzica! Imaginea! Montajul! Şi nu, n-am terminat exclamaţiile înainte de a mă referi la ceea ce mi se pare mie cel mai interesant. Desigur, „Piraţii din Caraibe...” nu se pot compara cu filme-bijuterii, în câteva personaje, precum „Cui i-e frică de Virginia Woolf” sau, mai încoace, „Doamne, ce măcel!”; nici cu epopei istorice precum „Procesul de la Nürnberg”. N-are sens să compari mere cu pere. El se încadrează în categoria thriller-superproducţie. Or, această zonă e ocupată preponderent de filme SF, catastrofice, respectiv poliţiste (incluzând aici serviciile secrete, SWAT, armata, teroriştii şi orice mai e nevoie...).

Ei, bine, cred că una dintre sursele atractivităţii seriei de filme cu Căpitanul Jack Sparrow este că ne smulge pentru câte două ore din lumea contemporană, care este, în mare parte, aşa cum o vedem în ştirile cu „imagini care vă pot afecta emoţional”, şi, în loc să ne proiecteze într-un viitor îngrozitor sau la distanţe intergalactice, ne leagănă - precum oceanul sub „Perla Neagră” - pe apele unui extra-timp şi extra-spaţiu (lipsesc aproape cu totul referinţele geografice reale) în care povestea este, inevitabil, conform definiţiei şi normelor nescrise ale unui thriller, dominată de violenţă, uneori chiar violenţă extremă, dar numai în cadrul unor evenimente şi prin acţiunea unor personaje atât de improbabile încât nu te afectează. Nu te poţi speria de oamenii-peşti sau de nenea Davy Jones, cu tentacule pe tot capul.

Cu ani în urmă, după un spectacol cu „Capra cu trei iezi” de la „Ţăndărică” încheiat cu permisiunea ca publicul să urce pe scenă şi să se joace cu păpuşile, am fost mirat că mulţi copii ţineau să-l mângâie pe Lup! Am discutat atunci cu regizorul spectacolului, Cristian Pepino, care mi-a spus un lucru extrem de important: „Copiii înţeleg că totul e o convenţie şi că în realitate nimeni n-a mâncat pe nimeni. Ei intră şi ies din convenţie cu totală naturaleţe”.

Este ceea ce ne oferă „Piraţii...”: să ieşim un pic din violenţa, vai!, reală, şi să intrăm în universul de basm al unor evenimente despre care ştim de la bun început că nu ni se vor putea întâmpla niciodată şi nici nu le vom vedea la ştirile TV.