Între lumi

Era mersul copiilor la școală. Se umplea drumul de veselie, căci sutele de voci ale acestui fel de mers nu se opreau nici o clipă din râs. Râdeau întruna.

Era mersul finilor la nași, cu lăutari după ei. Rămânea mereu câte un cântec în urma lor, pe care-l găseau la întoarcere ușor răgușit. Îi dregeau vocea cu vinul din ploscă și cântecul o lua înaintea cocoșilor, dând în tot satul de veste că tocmai se crapă de ziuă.

Era mersul la nuntă, când oamenii se îmbrăcau frumos și sufletele se luau după îmbrăcămintea lor, punându-și hainele de sus și ele.

Era mersul la horă, care era îna­intea mersului la nuntă, fiindcă acolo la horă începea să se mijească de nuntă. Întocmai cum se mijea de ziuă, când întunericul nopții se întâlnea cu lumina zorilor. Doar că în loc de noapte era vorba de privirea unui flăcău, iar zorile se revărsau dinspre ochii unei fete.

Era mersul la tămâiat al femeilor bătrâne, cărora li se mutaseră bărbații devale, în afara satului. Plecau de acasă cu noaptea în cap, ca să le ducă d-ale gurii, că li se făcea foame și lor, chiar dacă se credea despre ei că sunt morți. Pe vremuri, la noi în sat, oamenii nu mureau niciodată de tot, iar dacă mureau, sâmbăta și duminica înviau. Dar ca să învie trebuia să le presari pe mormânt fum de tămâie.

Era mersul pe ultimul drum, care era înaintea mersului la tămâiat. Se ținea toată lumea din sat după tine. Toți voiau să-ți spună câte ceva. Dar tu nu prea aveai chef să-i asculți. Și nici să te miri de faptul că unii dintre ei te jeleau. Te mirai doar de mirosul florilor ce-ți acopereau pieptul. Și nițel chiar de somnul pe care-l dormeai, deși nu îți era somn deloc. Dar așa trebuiau să se petreacă lucrurile pe drumul acela.

Drumul pe care se întâmplau toate acestea a rămas dintr-odată pustiu. N-a mai avut nimeni de mers nicăieri. Și n-a venit nimeni să strângă, așa cum s-ar fi cuvenit, drumul cu pricina, punându-l la adăpost, până la apariția unei alte lumi, ce va avea, cum a avut lumea de până mai ieri, nevoie de el.