Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Între lumi

Între lumi

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 12 Iun, 2020

Era mersul copiilor la școală. Se umplea drumul de veselie, căci sutele de voci ale acestui fel de mers nu se opreau nici o clipă din râs. Râdeau întruna.

Era mersul finilor la nași, cu lăutari după ei. Rămânea mereu câte un cântec în urma lor, pe care-l găseau la întoarcere ușor răgușit. Îi dregeau vocea cu vinul din ploscă și cântecul o lua înaintea cocoșilor, dând în tot satul de veste că tocmai se crapă de ziuă.

Era mersul la nuntă, când oamenii se îmbrăcau frumos și sufletele se luau după îmbrăcămintea lor, punându-și hainele de sus și ele.

Era mersul la horă, care era îna­intea mersului la nuntă, fiindcă acolo la horă începea să se mijească de nuntă. Întocmai cum se mijea de ziuă, când întunericul nopții se întâlnea cu lumina zorilor. Doar că în loc de noapte era vorba de privirea unui flăcău, iar zorile se revărsau dinspre ochii unei fete.

Era mersul la tămâiat al femeilor bătrâne, cărora li se mutaseră bărbații devale, în afara satului. Plecau de acasă cu noaptea în cap, ca să le ducă d-ale gurii, că li se făcea foame și lor, chiar dacă se credea despre ei că sunt morți. Pe vremuri, la noi în sat, oamenii nu mureau niciodată de tot, iar dacă mureau, sâmbăta și duminica înviau. Dar ca să învie trebuia să le presari pe mormânt fum de tămâie.

Era mersul pe ultimul drum, care era înaintea mersului la tămâiat. Se ținea toată lumea din sat după tine. Toți voiau să-ți spună câte ceva. Dar tu nu prea aveai chef să-i asculți. Și nici să te miri de faptul că unii dintre ei te jeleau. Te mirai doar de mirosul florilor ce-ți acopereau pieptul. Și nițel chiar de somnul pe care-l dormeai, deși nu îți era somn deloc. Dar așa trebuiau să se petreacă lucrurile pe drumul acela.

Drumul pe care se întâmplau toate acestea a rămas dintr-odată pustiu. N-a mai avut nimeni de mers nicăieri. Și n-a venit nimeni să strângă, așa cum s-ar fi cuvenit, drumul cu pricina, punându-l la adăpost, până la apariția unei alte lumi, ce va avea, cum a avut lumea de până mai ieri, nevoie de el.