Între lumină și întuneric

Nu știu dacă și pe tine, dar există ceva ce mă intrigă nespus de fiecare dată când mă aplec, deși o fac extrem de selectiv, asupra valului de informații ce prezintă viața cotidiană a societății noastre. Intrigarea nu provine în primul rând din expunerea șirului aproape neîntrerupt de crime, nu din șuvoiul de ură, nu din lipsa de omenie în tratarea victimelor, nici chiar din gratuita atitudine anti-Biserică a mass-mediei, ci din tendința aproape generală de a justifica toate răutățile, ba chiar de a le îndrep­tăți filosofic sau, mai bine zis, ideologic. Aș spune că haosul lumii în care trăim - haos ce nu mai reprezintă un secret pentru nimeni, oricât se încearcă mascarea acestuia - nu e generat în primul rând de factorul întunecat și distructiv, ci mai ales de justificarea vicleană a manifestării răului și de lipsa unui principiu al binelui clar afirmat și asumat în societate.

Inclusiv în ceea ce privește credința creștină, există astăzi voci de sirenă care exprimă astfel de interpretări paradoxale ale ethosului creștin, capabile să conducă la confuzii dezastruoase în rândul poporului lui Dumnezeu. Un exemplu elocvent în acest caz este spre pildă apariția conceptului de secularizare, prin care se poate explica absolut orice, de la statutul de „creștin nepracticant” și până la apostazie și blasfemie, evitând dialectic identificarea păcatului și răspunderea pentru acesta, acolo unde există. Așa se face că aflăm astăzi ideologi școliți care dedică mult timp pentru a ne învăța că în modernitate există oameni religioși, dar care nu cred în Dumnezeu și, prin urmare, nu ar trebui să ne neliniștim prea mult, întrucât acest fapt nu reprezintă altceva decât o evoluție firească a unui creștinism ce traversează fenomenul de secularizare! Este desigur o opinie pe care oricine e liber s-o adopte sau nu, însă cel ce-o îmbrățișează trebuie să-și asume, în același timp, și o poziție diferită de cea a Revelației, care consemnează: „Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 52, 1)

Iar Dostoievski a completat acest adevăr, arătând, prin pilda lui Kirilov din romanul Demonii, că acela care zice că nu există Dumnezeu nu e un creștin secularizat, ci un ins ce și-a pierdut mințile, întrucât în adânc se consideră pe sine a fi Dumnezeu!

La fel, Mântuitorul nu a socotit util să ne descopere vreun concept asemenea celui de secularizare, ci celor puși pe crime și blasfemie le-a zis: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el (In. 8, 44).

Oare cum putem înțelege, prin această prismă, realitatea cotidiană care nu de puține ori ne-a îngrozit prin evenimentele din ultima vreme? Și aș aminti doar la modul general: trafic de persoane, crime, agresiuni asupra copiilor, promovarea desfrânării și a păcatelor împotriva firii etc. Nu poți să nu te întrebi: Cum de s-a ajuns aici? Cum de a putut degenera astfel o societate, care desigur a avut totdeauna uscăturile ei, dar niciodată până acum nu le-a oficializat și nu a tins să le socotească drept normă? Oare toate acestea se întâmplă din neștiință sau din insuficienta cateheză și misiune a Bisericii în rândul poporului? Deși au o pondere însemnată, totuși, nu aceste acțiuni sunt determinante. Catehizarea constituie numai posibilitatea unei orientări pentru cei ce doresc binele. Nici educația nu e factorul absolut în transformarea socie­tății, întrucât cunosc oameni neșcoliți care lucrează binele într-o asemenea măsură, încât i-ar putea smeri pe mulți dintre cei ce se numesc intelectuali. Elementul esențial rămâne însă libera alegere a omului, care înclină spre păcat sau spre virtute, spre lumină sau întuneric, așa cum s-a spus: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (In. 3, 19).

În acest verset se ascunde întreaga taină a răutății ce există în lume. Aici proveniența răului e explicată foarte limpede și fără putința de a fi răstălmăcită. Perspectiva Scripturii e aceea că răul din jur nu este nicidecum un accident, nu este rodul neștiinței, nici un fel de camuflare a „sacrului în profan”, ci o opțiune asumată a celor ce-l săvârșesc, ba chiar o opțiune de dragoste. Sunt indivizi care fac răul pentru că-l iubesc, așa cum un creștin săvârșește binele întrucât îl iubește pe Dumnezeu, care este însuși Binele. Prin urmare, să fim cu luare aminte la inima noastră, întrucât predominarea răului sau binelui în societate depinde de ce iubește ea mai mult.