Între ştiinţă şi magie: Medicina ştiinţifică şi cea alternativă

La început de mileniu al III-lea, în pofida progresului pe care l-au cunoscut, medicina şi actul medical în sine continuă să-şi arate pe mai departe limitele; faptul că nu pot face din om un supraom, o „maşină“ perfectă, care să supravieţuiască oricărei boli, devenind nemuritor, e o dovadă clară în acest sens. Boli cronice precum cele cardiovasculare şi reumatice, cancere incurabile, dar şi tulburări psihice, rămân pe mai departe în patrimoniul umanităţii, fără ca medicina să le poată eradica. Ca să nu mai vorbim de SIDA, acest flagel prezent peste tot, care rămâne pe mai departe, în mare măsură, un mister. Speranţa de vindecare a oamenilor sfârşeşte, în multe situaţii, prin reproşul la adresa ştiinţei medicale, în sensul că în cadrul actului medical nu se întrevăd omenia, ajutorul interior, uman, punându-se preponderent accentul pe tehnică şi tehnicizare, care nu vor putea înlocui niciodată rolul atât de important al afecţiunii umane în vindecarea unor boli.

În acest context, omul modern caută soluţii paralele, ca în atâtea domenii: e vorba de o medicină alternativă, care merge pe aceeaşi linie cu deplasarea spre o nouă paradigmă, una universală, încercându-se trecerea de la imaginea mecanicistă la una ecologică despre lume, de la materialism spre o nouă spiritualitate. Se năzuieşte, astfel, după o reîntoarcere spre valorile şi puterile interioare, după reluarea legăturii mai profunde cu natura şi cosmosul, după transcenderea existenţei umane. În privinţa vindecărilor se urmăreşte realizarea unei detaşări de acea medicină biologică unilaterală şi apropierea de ceea ce s-a numit medicina „holistă“.

Deşi este mai veche, fiind lansată de filosoful sud-african J. Smuts, prin anul 1924, astăzi noţiunea „holism“ a devenit un termen la modă, având semnificaţii dintre cele mai diferite. Între altele, de pildă, înseamnă o viziune cuprinzătoare a omului din perspectivă bio-psiho-socială, ba chiar vizează contopirea omului cu universul. Totodată, se încearcă frecvent prezentarea perspectivei ezoterice ca o completare a aceleia împărtăşită de şcolile de medicină (În viziunea mişcării New Age - Noua Eră), medicina holistă sau alternativă este un amalgam de învăţături ezoterice, practici meditative şi magice, dar şi de diferite procedee de diagnosticare şi terapie, având drept scop vindecarea omului nu doar în plan fizic, corporal, ci şi psihic şi spiritual. Oferta mediciniştilor holişti este, pe cât de bogată, pe atât de contestată în privinţa terapiilor şi procedeelor folosite. În principal sunt contestate metodele de diagnosticare, cele de terapie fizico-biochimică, psihotehnicile, exerciţiile meditative etc. De altfel, au şi apărut lucrări critice faţă de aceste pretenţii nejustificate.

Metodele de vindecare propuse de medicina alternativă, avându-şi originile în spiritualitatea orientală şi în practicile magico-arhaice, cu nenumăratele lor nuanţe, încearcă să-şi găsească fundamentarea în următoarele ipoteze: în primul rând, în ideea că omul şi cosmosul sunt penetrate de o energie universală care ţine de esenţa vieţii; apoi, macrocosmosul îşi are corespondentul său în microcosmos, în sensul că există o relaţie de simpatie sau antipatie între cele două, aşa explicându-se faptul că aştrii ar influenţa pozitiv sau negativ destinul oamenilor; după aceea, orice boală apare în urma unui dezechilibru energetic, provocat de vibraţii, zone sau materii care, chipurile, obstrucţionează fluxul energiei vieţii; în fine, vindecarea, în viziunea medicinii holiste, n-ar fi altceva decât restabilirea armoniei cu universul, ba chiar cu Dumnezeu, înţeles ca fiind identic cu universul.

Diversitatea noţiunilor şi definiţiilor face cu atât mai greu dialogul între teologi, oameni de ştiinţă şi adepţii medicinii alternative, conducând nu de puţine ori la neînţelegeri. De pildă, noţiunea de „ocultism“ are semnificaţii cu totul diferite în ştiinţa medicală sau în creştinism. Este şi motivul pentru care trebuie făcută o distincţie clară între concepţia despre lume, care domină anumite terapii alternative, verificarea ştiinţifică a acestora, ca şi amalgamarea unor asemenea terapii cu diverse învăţături şi practici oculte.

Dincolo de multele ei aspecte negative, nu trebuie ignorat faptul că medicina alternativă se doreşte a fi şi un strigăt către societate şi Biserică, pentru ca ele să ţină mai mult seama de om şi de suferinţele sale. Medicina, la rândul ei, ar trebui să-l privească şi să-l trateze pe om în ansamblul său, înţelegând prin aceasta trupul şi sufletul său deopotrivă. Recitind ceea ce scria renumitul psihosomatician Th. von Vexküll, am înţeles cu mult mai bine acest aspect: „E vorba aici nu de stabilirea unei medicine alternative, ci de o utilizare alternativă a medicinii“. Acest lucru presupune o reconsiderare a statutului şi comportamentului medicului, pacientului şi comunităţii creştine, în sensul că medicul trebuie să cultive o astfel de relaţie cu pacientul, privindu-l pe acesta prin prisma tuturor necesităţilor sale, care pot fi de ordin trupesc, psihic, spiritual sau social. Tot la fel, la rândul său, pacientul ar trebui să înveţe să ceară de la medic nu doar sănătate, ci o nouă viziune asupra vieţii, aşa cum este prezentă ea, de pildă, în Sfânta Scriptură, unde relaţia dintre boală şi vindecare are o cu totul altă semnificaţie. În sfârşit, Biserica ar trebui să se preocupe pe mai departe şi mai mult de asistenţa socială, ajutând celelalte instituţii care asigură asistenţa medicală.