Întrebarea cu un singur răspuns

Când suntem întrebaţi dacă ne place un lucru, îl observăm sau ni-l imaginăm şi putem spune dacă ne place sau nu. La fel se întâmplă şi când evaluăm o idee sau o stare de spirit. Există însă o întrebare la care oamenii, indiferent cum îşi imaginează starea la care aceasta se referă, răspund întotdeauna pozitiv. Fericitul Augustin, scriitor bisericesc şi părinte al teologiei creştine de la cumpăna veacurilor IV-V, constată că fericirea este ceea ce orice om, fără excepţie, îşi doreşte. În viziunea ilustrului teolog, fericirea autentică nu poate fi confundată cu orice plăcere iluzorie, animată de lucruri sau obiecte mărginite. Ea îşi are originea în trăirea prezenţei imediate a lui Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul întregii existenţe. Ca şi când ar cunoaşte-o din timpuri imemoriale, oamenii tânjesc după fericire, o urmăresc, o doresc şi încearcă din răsputeri să o găsească. Această căutare perpetuă este interpretată de părintele teologiei occidentale, în fragmentul pe care vi-l propunem în continuare, ca un semn al dorului după Dumnezeu şi bucuria vieţii trăite întru El.

Aşadar, în ce mod Te caut eu, Doamne? Căci atunci când Te caut pe Tine, Dumnezeul meu, caut viaţa fericită. Te caut, ca să trăiască sufletul meu. Căci trupul meu trăieşte din sufletul meu şi sufletul meu trăieşte din Tine. Aşadar, cum să caut viaţa fericită? Pentru că eu nu o am, până voi putea spune : „Destul, este aici!“. Unde trebuie să spun, cum s-o caut, oare prin amintire, ca şi când aş fi uitat-o şi ţin minte până acum că am uitat sau prin dorinţa de a o învăţa, ca şi când aş fi uitat-o, fie pe cea care nu am ştiut-o niciodată, fie pe cea care am uitat-o, în aşa mod încât nu-mi amintesc că este uitată. Oare nu este însăşi viaţa fericită pe care toţi o vor şi nu este absolut nimeni care să n-o vrea? Unde au cunoscut-o de şi-o doresc atât de mult? Unde au văzut-o, ca s-o iubească?

Amintirea ascunsă a fericirii

Când cineva o deţine, atunci este fericit, şi sunt unii care sunt fericiţi prin speranţa ei. Aceştia o deţin într-un mod inferior faţă de aceia care sunt fericiţi prin faptul deţinerii înseşi, dar, cu toate acestea, mai buni sunt aceia care nu sunt fericiţi nici prin faptul deţinerii, nici prin speranţă. Totuşi, aceştia înşişi dacă nu ar deţine-o nu ar voi atât de mult să fie fericiţi, lucru pe care este cu totul sigur că-l vor. Nu ştiu în ce mod au cunoscut-o şi de aceea o deţin prin nu ştiu ce cunoaştere, despre care cercetez; oare este în memorie, fiindcă, dacă este acolo, deja am fost fericiţi cândva; oare suntem toţi fericiţi, sau fiecare în parte, sau acel om care a păcătuit primul, în care toţi am şi murit şi din care toţi ne-am născut în starea de păcătoşenie, nu cercetez acum, dar cercetez dacă viaţa fericită este în memorie. Căci nu am iubi-o dacă nu am fi cunoscut-o. Auzim acest nume şi toţi mărturisim că dorim lucrul însuşi. Căci nu suntem desfătaţi numai de sunet. Căci, atunci când aude acest cuvânt un grec, nu se desfată, căci nu ştie ce s-a spus. Noi însă ne desfătăm, aşa cum s-ar desfăta şi acela, daca ar auzi acest cuvânt în limba greacă, fiindcă lucrul însuşi nu este nici grec, nici latin, ci este lucrul pe care şi grecii, şi latinii, şi oamenii care vorbesc alte limbi doresc cu ardoare să-l aibă. Este, deci, cunoscută tuturor care, dacă ar putea fi întrebaţi cu un singur cuvânt dacă voiesc să fie fericiţi, fără nici o îndoială ar răspunde că vor. Acest lucru nu s-ar putea petrece dacă lucrul însuşi, al cărui nume este acesta, nu ar fi deţinut de memoria lor.

Oare aşa ne amintim de ea cum îşi aminteşte de Cartagina acela care a văzut-o? Nu, căci viaţa fericită nu se vede cu ochii, fiindcă nu este un corp.

Oare ne amintim de ea aşa cum ne amintim de numere? Nu, căci acela care le cunoaşte nu mai caută să le obţină, iar viaţa fericită o avem în cunoaştere şi de aceea o iubim şi, totuşi, vrem s-o obţinem, ca să fim fericiţi.

Oare ne amintim de ea aşa cum ne amintim de elocinţă? Nu, deşi, chiar când se aude acest cuvânt, oamenii îşi amintesc de faptul însuşi al elocinţei, oamenii aceia care nu sunt încă elocvenţi, dar doresc să fie - de unde apare clar faptul că elocinţa este în cunoaşterea lor -, totuşi, ei prin simţurile trupului au văzut pe alţii elocvenţi şi s-au simţit desfătaţi şi doresc să fie şi ei elocvenţi. Dar viaţa fericită nu o vedem la alţii prin nici un simţ al corpului.

Oare ne amintim de viaţa fericită aşa cum ne amintim de bucurie? Poate aşa. Căci de bucuria mea îmi amintesc când sunt trist, aşa cum îmi amintesc de viaţa fericită atunci când sunt nefericit, şi niciodată, prin nici un simţ al corpului, nu am văzut, şi nu am auzit, şi nu am mirosit, şi nu am gustat, şi nu am atins bucuria mea, ci am încercat-o în sufletul meu când m-am veselit, şi cunoaşterea ei s-a lipit de memoria mea, încât sunt în stare să mi-o amintesc uneori cu dispreţ, alteori cu dorinţă după diversitatea lucrurilor de care îmi amintesc că m-am bucurat. Căci am fost cuprins şi de o bucurie a lucrurilor urâte, pe care acum, amintindu-mi-le, le detest şi le simt cu oroare, iar alteori, îmi amintesc de lucruri bune şi oneste, pe care le rechem în minte dorindu-le, deşi nu sunt de faţă şi, de aceea, eu, trist, rechem în memorie vechea bucurie.

Toţi sunt de acord că vor să fie fericiţi

Unde, deci, şi când am încercat eu viaţa mea fericită ca să mi-o amintesc, şi s-o iubesc, şi s-o doresc? Căci nu numai eu sau puţini oameni, ci absolut toţi dorim să fim fericiţi. Acest fapt, dacă nu l-am fi cunoscut printr-o cunoaştere sigură, nu l-am dori cu o voinţă atât de sigură. Dar ce este aceasta? Iar dacă s-ar întreba doi inşi dacă voiesc să fie militari, s-ar putea ca unul dintre ei să răspundă că vrea, iar altul, că nu vrea. Dacă însă li s-ar pune întrebarea dacă vor să fie fericiţi, fiecare dintre ei, pe loc, fără nici un fel de ezitare, ar răspunde că vor; şi pentru nici un alt motiv unul ar răspunde că vrea să fie militar şi nici pentru alt lucru celălalt ar răspunde că nu vrea, decât pentru ca să fie fericiţi. Oare este pentru faptul că unul se bucură de aici, iar altul se bucură de acolo? În acest mod, toţi sunt de acord că vor să fie fericiţi, aşa cum ar fi de acord dacă ar fi întrebaţi despre acest lucru, anume că vor să se bucure, şi numesc bucuria chiar viaţa fericită. Deşi acest lucru unul îl dobândeşte de aici, iar altul de acolo, totuşi, un singur lucru este acela la care vor să ajungă toţi, anume să se bucure. Deoarece acest lucru este acela despre care nimeni nu poate să afirme că nu l-a încercat, din această cauză, când este aflat în memorie, este recunoscut atunci când se aude numele vieţii fericite.

Adevărata fericire este desfătarea întru Dumnezeu

Departe, Doamne, departe de inima servului Tău, care se mărturiseşte Ţie, departe gândul de a mă socoti fericit când mă bucur de orice bucurie. Căci este o bucurie care nu se acordă nelegiuiţilor, ci acelora care Te cinstesc pentru dragostea Ta şi a căror bucurie eşti Tu însuţi. Şi însăşi viaţa fericită constă în faptul de a se bucura la Tine şi datorită Ţie. Aceasta însăşi este şi nu există alta. Aceia, încă, care cred că există o alta, urmează o altă bucurie, care nu este adevărată. Dar voinţa lor nu se îndepărtează de o oarecare imagine a bucuriei.

Aşadar, nu este sigur că toţi vor să fie fericiţi, pentru că aceia care nu vor să se bucure de Tine, singura viaţă fericită, nu vor viaţa fericită. Sau toţi vor acest lucru, dar, fiindcă „trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului“, ca să nu facă ceea ce vor, cad în ceea ce pot şi sunt mulţumiţi cu acest lucru, pentru că lucrul pe care nu-l pot săvârşi nu-l doresc atât de mult cât este destul ca să-l poată face?

Iată cât spaţiu am parcurs în memoria mea, căutându-Te, Doamne, şi nu Te-am găsit în afară de ea. Căci nu am aflat nimic cu privire la Tine, de care să nu-mi fi amintit, de când am învăţat să Te cunosc pe Tine, căci din ziua în care am învăţat să Te cunosc, nu am uitat de Tine. Căci acolo unde am aflat adevărul, acolo am aflat pe Dumnezeul meu şi adevărul însuşi, pe care, de când am învăţat să-l cunosc nu l-am uitat. Aşadar, din ziua în care am învăţat să Te cunosc, rămâi în memoria mea şi acolo Te găsesc când îmi amintesc de Tine şi când mă desfăt în Tine. Acestea sunt sfintele mele desfătări, pe care mi le-ai dat cu mila Ta, privind sărăcia mea. (Texte selectate din Fer. Augustin, Confessiones - Mărturisiri, Ed. I.B.M. B.O.R., Bucureşti, 1985)