Întru sfințirea timpului - amintiri peste ani

25 noiembrie este zi de aleasă sărbătoare pentru Biserica Ortodoxă Română, semnificând din punct de vedere liturgic pomenirea uneia dintre cunoscutele mucenițe ale perioadei de început a Bisericii, Sfânta Ecaterina. Praznicul s-a întregit în anii din urmă, în care săvârșim aducerea aminte a martirilor neamului, precum și a celor care ani mulți la rând au nutrit gândul curat, închinat lui Dumnezeu, de a zidi o măreață catedrală spre slava Preasfintei Treimi, așezată sub ocrotirea Înălțării la cer a Mântuitorului Iisus Hristos și a întâiului Apostol chemat la această misiune de Mântuitorul Hristos, Sfântul Andrei.

În anul 2018, la odovania praznicului Intrării în biserică a Maicii Domnului, în ziua de 25 noiembrie, era sfințit cu multă bucurie Altarul Catedralei Naționale.

Voi evoca acest moment deosebit prin câteva momente din Vechiul Legământ, dar și din istoria Bisericii.

La Ierusalim era prăznuită sărbătoarea Târnosirii Templului, întru aducerea aminte a momentului când regele Solomon s-a rugat îna­intea lui Dumnezeu să privească ziua și noaptea spre locul acela, să fie ascultate mereu rugăciunile înălțate către Cel Atotputernic.

Pentru că a fost stăruitor, Dumnezeu l-a ascultat, întrucât El primește gândul celor care se roagă cu toată inima.

Ca rememorare a acelui moment, în fiecare an la Ierusalim se aduna mulțime de popor. Iudeii călătoreau de departe pentru a ajunge la sărbătorile Templului. Venind din locuri diferite, își afieroseau zile și săptămâni la rând, uneori, peregrinând îndelung pe mare și pe uscat, pentru a fi măcar o dată pe an prezenți la Templu. Aceasta i-a ținut uniți, în pofida încercărilor prin care au trecut adeseori.

În Legea Harului, la Ierusalim, îndată ce Împărăteasa Elena a zidit o preafrumoasă biserică pe locul Răstignirii și Învierii Mântuitorului, în fiecare an era prăznuită ziua sfințirii Bisericii Sfintei Învieri, care avusese loc în anul 335, la 13 septembrie.

Așadar, avem temeiuri biblice și istorice pe care așezăm dorința noastră de a ne aduce aminte de momentul deosebit al sfințirii Catedralei Naționale.

Ar fi peste măsură de dificil să expunem inițiativele din veacurile 19 și 20, cu toate demersurile și neîmplinirile, până în momentul când s-a așezat piatra de temelie a Catedralei Naționale.

Atunci a prins contur o dorință veche, care s-a exprimat de multe ori în medii oficiale, în năzuințele unor ierarhi sau demnitari care au iubit și iubesc istoria pământului românesc și a Bisericii lui. Discuțiile pe care, în parte, le cunoaștem sunt doar o fărâmă a trăirilor și aspirațiilor de mai bine de un veac, care au dospit năzuința zidirii acestui lăcaș, începută în ziua de 29 noiembrie 2007.

După 11 ani, momentul ales al sfințirii măreței catedrale este plin de semnificații, întrucât ne aduce aminte de Intrarea în Templu a celei Preacurate, care a devenit „biserică sfințită și rai cuvântător”, după cum o numesc imnografii Bisericii. Maica Domnului avea să-L poarte în pântecele ei pe Mântuitorul lumii, Marele Arhiereu și Păstorul Cel Bun, Care urma să ridice blestemul cel de demult și să ne împace cu Dumnezeu. Momentul Intrării în biserică a Maicii Domnului este o permanentă chemare și dorință a sălășluirii noastre în preajma lui Dumnezeu, Cel Care a făgăduit că va fi împreună cu noi până la sfârșitul veacurilor.

Catedrala Națională este un dar prețios - dacă îmi este îngăduit, cel mai prețios - pe care, ca neam, îl închinăm Mântuitorului Iisus Hristos, întrucât exprimă într-un mod potrivit și reprezentativ evlavia și credința românilor de pretutindeni, alături de alte biserici și mănăstiri zidite din aceeași dorință sfântă.

Catedrala Națională are însă valoare de simbol!

Din paginile Sfintei Scripturi cunoaștem existența a numeroase și diferite locuri în care iudeii își exprimau dorința fierbinte de a-L cinsti pe Dumnezeu, însă, cu toate acestea, observăm și năzuința cu care au căutat în mod deosebit să zidească Templul, în jurul căruia avea să se desfășoare întreaga lor istorie. Într-o astfel de perspectivă poate fi privită și istoria noastră, a românilor.

Când slujea în Catedrala Mitropolitană, în prezent Catedrală Patriarhală provizorie, Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul numea lăcașul de pe Colina Bucuriei „maica bisericilor Țării Românești”.

Era cea dintâi biserică, cel mai important Altar la care liturghisea mitropolitul locului.

Inspirat din cuvintele Sfântului Mitropolit Grigorie Dascălul, când a zidit Catedrala Mitropolitană din Iași, Veniamin Costachi, marele ierarh al Moldovei, a numit-o și el „maica bisericilor din Moldova”. Aceleași cuvinte le putem exprima și noi despre măreața catedrală.

Dacă Dumnezeu a rânduit să fim contemporani cu ctitorirea ei, să observăm cu câtă jertfă, dragoste și stăruință s-a înălțat, mai întâi în gândirea și lucrarea Preafericitului ctitor, Părintele Patriarh Daniel, și apoi a celor care au rezonat împreună cu el.

E greu de înțeles cât de mici pot fi unii oameni și cât de prezente sunt potrivniciile în calea înfăptuirii binelui și a proiectelor mărețe. Cu astfel de împotriviri ne întâlnim și noi în lucruri mărunte sau importante atunci când se încearcă deturnarea unor planuri, proiecte și gânduri luminoase.

Dacă acest lucru s-a putut realiza, înseamnă că și noi putem făptui lucruri durabile, iar realizarea acestui ideal este, înainte de toate, un semn al jertfei, dar și un chip al credinței, al stăruinței, al luptei și nădejdii.

Nu fără importanță este așezarea la temelia Sfintei Mese a numelor celor care s-au jertfit pentru apărarea pământului sfânt al țării, având în vedere că în anul special când a fost sfințită catedrala, 2018, se aniversa Centenarul înfăptuirii României Mari. Jertfa veacurilor care au trecut trebuie să fie mereu pomenită!

Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de la Sinai, care o cinstește pe sfânta pomenită în ziua târnosirii Altarului de la București, are o legătură tainică cu Catedrala Națională. Vreme de 1.500 de ani a înfruntat încercările, asediile, incendiile și potrivniciile care ar fi dorit-o distrusă. Cu toate acestea, chinovia a dăinuit! Se află acolo, în Peninsula Sinai, printre neprieteni, mereu amenințată, dar totuși sfântul lăcaș mănăstiresc aduce mărturia unei vieți creștine pline de frumusețe și noblețe.

Icoanele, documentele, manuscrisele și toate odoarele păstrate în muzeul și tezaurul ei vorbesc despre darurile bogate ale lui Dumnezeu. Cele mai vechi icoane ortodoxe se află în această mănăstire, având o vechime de aproape 1.500 de ani. Tetraevangheliare, cărți filocalice, obiecte de cult și mărturii din lupta războiului nevăzut sunt legate, toate, de mănăstirea care a rezistat eroic la poalele Muntelui Sinai.

Multe similitudini găsim și în dorința edificării Catedralei Naționale. Proiectul și apoi zidirea însăși au rezistat, în ciuda eforturilor celor care nu iubesc istoria Bisericii și, mai ales, învățătura evanghelică. Catedrala Națională se înalță către cer ca semn al iubirii față de Dumnezeu.

Cei care au fost pelerini la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai au primit din partea monahilor de acolo un inel care ne aduce aminte de minunata întâmplare dinaintea martiriului Sfintei Ecaterina, căreia Mântuitorul Însuși i-a dăruit inelul de logodnă, făgăduindu-i că se va afla mereu întru bucuria Stăpânului.

În aceeași bucurie a Stăpânului rămân toți cei care au împlinit astfel de fapte de vrednicie, nutrind gânduri care îl înalță pe om de la pământ către Dumnezeu.

Părinții care slujesc în Paraclisul Catedralei Naționale, cum se întâmplă și în marile mănăstiri ortodoxe ale lumii, se străduiesc să trăiască și să împărtășească închinătorilor în fiecare zi bucuria cea mare pe care au trăit-o cei prezenți în ziua sfințirii Altarului Catedralei Mântuirii Neamului. Dacă Muntele Sinai a fost înconjurat de nor, sau altă dată Muntele Tabor, la fel s-a întâmplat în ziua de 25 noiembrie 2018, când turla Catedralei Naționale din capitala României a fost înconjurată în chip minunat de un nor care arăta prezența Duhului Sfânt.

Așa ne spun Sfinții Părinți referitor la norul de pe Muntele Tabor, că arăta însăși prezența Duhului Sfânt acolo. În chip minunat, la fel s-a întâmplat și la București, când norul a acoperit mulțime de oameni veniți de departe, din toate provinciile românești, care au trăit în mod plenar acel moment, ca pe o zi a revărsării de har și binecuvântare.

Aducându-ne aminte de acel moment, ne rugăm stăruitor Mântuitorului Iisus Hristos, după cum înțeleptul Solomon a cerut înaintea Templului din Ierusalim: „Să-Ți fie ochii Tăi deschiși ziua și noaptea la Templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: «Numele Meu va fi acolo»; să asculți strigarea și rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta. Să asculți rugăciunea robului Tău și a poporului Tău, când ei se vor ruga în locul acesta; să asculți din locul șederii Tale cel din ceruri, să asculți și să miluiești!”