„Învață-ți inima să facă ceea ce învață limba”

Pentru părinții deșer­tului coerența și autenticitatea sunt valori fundamentale. Avva Pimen a zis: „În­vață-ți inima să facă ceea ce învață limba”. De fapt, gândul acesta se mai găsește în altă formă și cu un alt accent încă în două apoftegme ale aceluiași bătrân. Acolo zice: „Învață gura să vorbească ce-i în inima ta”, adică accentul cade aici în mai mare măsură pe sinceritate. Totuși, cele două apoftegme au în comun faptul esențial că ființa omului are nevoie să fie unitară, fără de rupturi ori divizări. După o veche definiție ascetică, monahul nu este cel care trăiește singur, cât mai ales cel care a reușit să realizeze unitatea lăuntrică, să depășească împărțirea și împrăș­tierea, schizoidiile specifice lumii căzute.

Căderea lumii în urma păcatului originar a antrenat întreaga creație într-o spirală a fracturilor multiple, disolutive. Totuși, până în postmodernism, sciziunile și inconsecvențele nu au reușit să ajungă sistemice și programatice. Dacă vechii monahi își căutau unitatea interioară într-o lume ce încă mai avea consistență, astăzi aventura căutării unității este mai solicitantă decât oricând. Asceții nu sunt niște meteoriți apăruți din senin în corpul umanității. Dimpotrivă, ei sunt în strânsă legătură cu Adamul total, sunt parte din trupul Bisericii și al lumii, de aceea în ei reverberează căutările, ne­putințele, căderile și abdicările lumii întregi. Deși căutarea lui Dumnezeu se face în același Duh, totuși fiecare veac are particularitățile sale, amprentate de energiile des­fă­șurate în lume, care dau o di­rec­ție istoriei. Într-un astfel de univers spiritual greu sondabil, creștinii și, în particular, monahii își asumă riscul teribil al căutării unității. Cum orice mare călătorie începe în mod natural cu primul pas, la fel restaurarea unității interioare începe prin căutarea unei coerențe interne.

De aceea avva Pimen sfătuiește frații să își învețe inima să facă ceea ce limba propovăduiește. Adică să creeze niște punți care să ducă dinspre adevărurile asumate declarativ către tărâmurile tainice ale inimii. Pe aceste punți dintre inimă și limbă e un permanent du-te-vino. Gura trebuie să vorbească ceea ce deja se găsește în inimă. Adică este necesară sinceritatea, dar pentru ca ea să fie posibilă este vitală luciditatea de a-ți sonda propriile adâncuri ale inimii. În același timp însă, și spațiul inimii trebuie cultivat, în funcție de principiile raționale, care se exprimă verbal. În acest proces, dis­tanța dintre minte, inimă și gură se micșorează pas cu pas și, astfel, se reconstruiește unitatea inimii, care angrenează apoi împreună cu sine refacerea lumii întregi în omul însănătoșit.