Învăţătură despre Cale

Preasfinţitul Kallistos Ware ne previne că viaţa noastră este compusă dintr-o succesiune de momente în şi prin care se reproduce ineluctabil binomul moarte-înviere, pe care nimic nu-l poate sparge. În toate ale noastre este o moarte urmată de o înviere. Copilul moare în noi ca să lase loc adolescentului ş.a.m.d. Însă, toate aceste momente binomiale de morţi-învieri au un ax, o organizare, fără de care nu avem întregul şi, deci, sensul vieţii. Această organizare, acest întreg care ne conţine şi ne organizează, şi care ne este totodată lăuntric, ne spune tot PS Kallistos, este Iisus Hristos. Moartea şi Învierea Sa fac inteligibile toate succesiunile noastre binomiale, toate morţile noastre, urmate de tot atâtea învieri, momente şi acte care altfel ar rămâne exterioare unul altuia, şi-ar pierde sensul întregitor. Iisus Hristos este, şi sub acest înţeles, Restaurator, căci este Unificatorul nostru, al vieţii noastre lăuntrice şi exterioare, cu noi înşine şi cu toţi semenii noştri din toate epocile şi spaţiile. Moartea şi Învierea Sa au redat unitatea pierdută a omului cu sine şi cu semenii şi probabil că aici este tâlcuirea unuia dintre înţelesurile pericopei evanghelice de la Matei, în care Mântuitorul le spune ucenicilor: „Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde şi cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla“ (Matei 16; 25). Şi la versetul 24: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie“ (Matei 16, 24).

Numai prin Hristos, pe Calea lui Dumnezeu, putem fi redaţi nouă înşine

Lepădarea de sine este parte a binomului moarte-înviere, căci ca să te naşti în Hristos trebuie să mori pentru tine, adică pentru egoismele şi patimile tale, pentru ceea ce este muritor în tine, şi numai aşa poţi învia în trup nou şi cu inima înnoită, te poţi nemuri, altfel nu. Despre moartea şi învierea duhovnicească vorbeşte această pericopă evanghelică. Altfel, toate sunt de la Dumnezeu, dar toate trebuie părăsite ca cele ce-au căzut de la cum le-a lăsat pe ele Dumnezeu şi numai acceptarea buclei moarte-înviere poate să ne restituie totul, precum erau toate la facere, inclusiv să ne redea pe noi nouă înşine, cum spune, cu vocea evanghelică, poetul: „pe mine mie redă-mă“. Oare nu găsim aici tâlcuirea cea mai înaltă la pericopa evanghelică de la Matei?! Căci, prin păcat, noi am căzut de la noi, ne-am îndepărtat de noi şi numai prin Hristos, pe Calea lui Dumnezeu, putem fi redaţi nouă înşine, ne poate fi redată fiinţa, putem fi restauraţi, reunificaţi cu noi în toată întregitatea noastră. Este aceasta o altă mărturie, adăugată la aceea a lui Iov, despre eul pur, adică despre ceea ce se păstrează în fiinţa noastră când noi am căzut cu totul din fiinţă, prin păcat şi rătăcire.

Putem îndrăzni să spunem că, în felul său, Eminescu a avut suferinţa lui Iov pentru trupul cel căzut al neamului său, el însuşi păstrând puterea întoarcerii la sine din toată imensa cădere cu trupul decăzut al neamului, încât putem repeta despre el divinele cuvinte: dreptul Eminescu. El a repetat înţelesul şi rugăciunea care se desprind înălţător din Cartea lui Iov: „pe mine mie redă-mă!“. Povestea despre eul pur, adică despre ceea ce rămâne la om, prin voia lui Dumnezeu, când totul cade, se năruie - bogăţie, faimă, sănătate, tihnă - este, iată, spusă „cu altă gură“, cum se exprimă tot poetul. Altfel cum să fim restauraţi, cum să fie cineva redat lui însuşi dacă el n-ar aştepta în înaltul adâncului din fiinţa sa, împreună cu Hristos, propria lui întoarcere din păcat?

Învierea noastră este cu putinţă dacă facem din cele ale noastre ofrandă către Dumnezeu

Întoarcerea la sine este posibilă numai prin lepădarea de sine. Această curioasă mişcare lăuntrică a sineităţii este lucrul cel mai adânc pe care l-a descoperit psihologia interacţionistă, confirmând, iată, în marea opintire a ştiinţei, învăţătura revelată prin Cuvântul Domnului. Dreptul lui Dumnezeu ne-a fost arătat de Dumnezeu prin mărturiile Sale şi confirmat prin îndreptările Sale în toate popoarele şi la toată vremea. Psihologia şi alte ştiinţe ale omului se întâlnesc cu cele arătate nouă de Dumnezeu pe cel mai înalt pisc al cunoaşterii, ca o răsplată divină pentru opintirea cea grea a ştiinţelor. Dialogul Ştiinţei cu religia se poate tâlcui, de aceea, numai de la o atare înălţime. Cei ce ne ridică acolo sunt tocmai cei pe care Dumnezeu-Proniatorul îi face martori şi mărturisitori: geniile, profeţii, eroii, sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu. Eminescu este situat între drepţii lui Dumnezeu, iar locul acesta l-a dobândit prin ofranda geniului, întorcând lui Dumnezeu ceea ce este de la Dumnezeu şi dobândind pentru sine ceea ce fusese la sine tot de la Dumnezeu.

Putem intui, iată, câte ceva despre calea pe care Eminescu a dobândit locul său între drepţii lui Dumnezeu. Învăţătura de obşte, pentru noi, din lecţia aceasta este învăţătura despre Cale, aşa cum a propovăduit-o Hristos. Restaurarea şi, deci, învierea noastră este cu putinţă dacă facem din cele ale noastre ofrandă către Dumnezeu, adică întoarcem la Dumnezeu ceea ce este de la Dumnezeu, trăim, altfel spus, după voia Domnului, împlinind îndreptările Sale şi urmând Învăţăturile Sale, trăind, adică, întru Hristos. Vom câştiga sufletul nostru pierzându-l pentru Dumnezeu. „...Şi cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.“ (Matei 16; 25)