Invitatul săptămânii: A fi creştin, azi

La vremea lui, Mircea Vulcănescu a stăruit asupra a ceea ce înseamnă să fii creştin în lumea contemporană, constatând că „viziunea noastră asupra lumii s-a întins parcă în lăţime, dar s-a turtit, a pierdut din înălţimea vedeniei, care lega Universul întreg de un rost, de o ţintă, de un scop al întregii creaţii“.

Acum, trăim un timp în care explozia informaţională face să ştim mult şi multe, dar să cunoaştem mai puţin şi să înţelegem prea puţin sau deloc. Pe zi ce trece, vedem cum individualismul sfârşeşte, mai devreme sau mai târziu, prin a distruge individul, cum libertatea devine, pe nesimţite, libertate de a manipula sau a fi manipulat, în care „sinele“ se pierde într-o mare a relativismului, a efemerului, cu iluzia că se împlineşte. Citând-l pe Sfântul Ignatie Teoforul, un profesor de teologie atrăgea atenţia cât de important este nu doar să te numeşti creştin, ci să fii creştin, îndemnând să citim cât mai mult Predica de pe Munte şi din Sfinţii Părinţi, pentru a înţelege actualitate scrierilor lor. Aşa este. Ne numim, pe bună dreptate, creştini ortodocşi, dar rămâne mereu deschisă întrebarea: „Suntem cu adevărat creştini?“. Şi apoi: „Cum să fii, practic, creştin azi?“.

Întrebarea este legitimă dacă luăm în consideraţie dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei, precum şi ritmul năucitor al schimbărilor care, cum s-a spus, întrece aproape capacitatea noastră de percepere.

Răspunsul îl aflăm în „Iisus Hristos sau restaurarea omului“ a părintelui Dumitru Stăniloae, în care este accentuată „valoarea persoanei (nu a individului!) şi valoarea iubirii între persoane“, care ne poate salva de toate maladiile istoriei. Asta înseamnă „să respecţi persoana, să iubeşti persoana, omul care este chip al lui Dumnezeu…, să fii în comuniune cu persoana“. Iar această comuniune este posibilă numai prin taina iubirii, fapt mai greu de împlinit în practica vieţii cotidiene, când substituim (uneori inconştient) idealul cu interesele momentului ce ne pot uni prin legături efemere târându-ne în absurd. De aceea, se poate întâmpla ca, numindu-ne creştini, mergând şi respectând rânduielile Bisericii, să nu fim cu adevărat creştini, să nu putem ieşi din cercul strâmt al propriului nostru eu.

Cum ne-am putea explica altfel faptul că, deşi spunem că suntem creştini, traversăm o criză morală a cărei vizibilitate, augmentată de mass-media, duce la agravarea ei? E ca şi cum, fără să ne dăm seama, ne lepădăm de „sine“, în fapt abandonându-l într-o derutantă confuzie a valorilor. Izvorâtă din taina iubirii, „lepădarea de sine“ se poate preface în regăsire de sine (acel sine care, în esenţă, e chipul lui Dumnezeu din fiecare) atunci când, după cuvintele Mântuitorului, ne luăm crucea şi Îi urmăm Lui. În transparenţa acestei taine, a-ţi iubi aproapele este a-L lăsa pe Dumnezeu să iubească în şi prin noi, îndumnezeindu-ne, după cum Hristos Însuşi S-a înomenit pentru noi toţi şi pentru fiecare, simţind cum, după cuvintele părintelui Stăniloae, „persoana infinită poate coborî la persoana mărginită şi o ridică în infinitatea ei“.

Cu aceasta ne păstrăm încă în sublimul ideilor şi a idealurilor şi întrebarea despre cum să fii creştin în fiecare zi rămâne deschisă. Cu ce să începem, cu ce să pornim? Fireşte, cu rugăciunea, una curăţată prin post şi sporită prin fapte bune. Spunem în „Tatăl nostru“ „Facă-se voia Ta“, înţelegând că voia Lui se poate face şi prin fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, de poziţie socială sau profesională. Şi iarăşi, cum?

Sfântul Efrem Sirul ne învaţă rugăciunea: „Doamne şi Stăpâne al vieţii mele, duhul trândăvirii, al griji de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, mi-l dăruieşte mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu“.

„Să nu osândim“, adică să le vedem, să încercăm a înţelege, ca, la rându-ne, să nu le facem şi să putem fi folositori în duhul iubirii. Atunci, chiar şi obişnuitul „buna ziua“ se face rugăciune. E ca o aducere-aminte mereu a faptului că orice zi e un dar de la Dumnezeu spre mântuire, că tot El ne dăruieşte toate cele necesare spre a cunoaşte, înţelege şi dori să facem voia Lui, aşa cum se face în ceruri. Între lucrurile necesare, libertatea pe care o descifrăm după cuvintele Sfântul Apostol Pavel, cum că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne zidesc“, şi exerciţiul neostoit al discernământului ne ajută să le alegem pe cele folositoare şi, prin ceea ce facem, să ne străduim a fi în cuprinderea iubitoare a bunătăţii divine.

Străbunii ne învaţă că „omul sfinţeşte locul“, că el poate face, cu ajutorul Domnului, voia Lui, îndumnezeind pământul din care este făcut şi pe cel pe care îl locuieşte, într-o prefigurare a împărăţiei lui Dumnezeu. Şi când ne simţim copleşiţi de „răutatea zilei“, să ne amintim cuvintele Mântuitorului: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi“. Şi să nu obosim a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate, iar lauda adusă Lui să fie una spre îndreptare.