Invitatul săptămânii: Cuvintele bune zidesc, cuvintele rele dărâmă

Postul Sfintelor Paşti ne oferă prilejul să ne îmbunătăţim, între altele, şi calitatea dialogului cu semenii. Atenţi să comunicăm frumos cu Dumnezeu, prin slujbe şi rugăciuni mai bogate decât în zilele obişnuite ale anului, trebuie să fim preocupaţi şi pentru o comunicare mai atentă cu toţi cei pe care-i socotim a fi "aproapele nostru", pentru că postul de mâncare se cere a fi însoţit de fapte pe măsură. Iar între "faptele bune" se înscriu şi cuvintele frumoase, curate, care mângâie şi zidesc. După Înţeleptul Sirah, cuvintele bune ar fi superioare chiar faptelor de milostenie: "În toată darea, nu întrista cu vorba. Oare nu roua răcoreşte căldura? Astfel, mai bun este cuvântul decât darea" (18, 16).

Din convorbirile avute cu diverşi fii duhovniceşti, mi-am dat seama că cele mai multe răni şi suferinţe pe care le poartă nu sunt provocate de boli sau de lipsuri de ordin material, ci de cuvintele grele, jignitoare, pe care sunt nevoiţi să le îndure zile şi ani în şir. Provenienţa? Şefi extrem de intoleranţi şi nervoşi, părinţi excesiv de aspri, soţi care adoptă discursuri ultradictatoriale, colegi de serviciu puşi mereu pe harţă, cetăţeni necunoscuţi care otrăvesc cu vorbele lor pe oricine le iese înainte ş.a. Câteodată ţi-e dat să auzi cuvinte demolatoare provenind de la persoane foarte dragi şi apropiate, ori de la inşi "educaţi" în şcoli înalte, şocul şi rănile fiind cu atât mai mari! Astfel, pe cât sunt de benefice şi întăritoare cuvintele bune şi frumoase, pe atât sunt de nocive cele rele. Părintele Stăniloae avertizează, în acest sens, concis, dar limpede: "Cuvântul zideşte, dar poate şi dărâma!" (Iisus Hristos sau restaurarea omului). De mare fineţe sunt, în aceeaşi direcţie, observaţiile părintelui Rafail Noica: "Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine însă periculoasă, mortală, când este rău întrebuinţată" (Celălalt Noica). Să luăm seama că ploaia cuvintelor grele are, de multe ori, efecte "ierarhice". Am observat acest aspect mai ales în timpul serviciului militar: colonelul vorbea urât cu maiorul, maiorul cu locotenentul, acesta, la rândul lui, cu caporalul, iar caporalul tuna şi fulgera asupra… soldatului. Nu toţi, din fericire, dar destui ca să constaţi cât de monstruos era terfelit graiul omenesc. Ceva asemănător se întâmplă, din păcate, şi în unele familii, în anumite instituţii, pe diverse canale media, pe stradă.

Sfânta Scriptură arată că "vorbele frumoase sunt ca un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase" (Pilde 16, 24), iar "buzele celui nebun duc la ceartă şi gura lui dă naştere la ocări" (Pilde 18, 6). Mântuitorul dezvăluie, deodată, şi efectele, şi cauzele: "Omul cel bun, din comoara lui cea bună, scoate afară pe cele bune, pe când cel rău, din comoara lui cea rea, scoate afară pe cele rele!" (Mt. 12, 35).

Slujbele din Postul Mare, mai ales Canonul Sf. Andrei Criteanul, reiterează liturgic istoria căderii neamului omenesc, dar şi a ridicării lui. Se ştie, atunci când omul a căzut s-a degradat şi graiul omenesc. Iar ridicarea, restaurarea omului prin Iisus Hristos, înseamnă şi restaurarea graiului, sau "îmbunătăţirea cuvintelor" - cum frumos se exprimă părintele Nicolae Dura, slujitor în capitala Austriei (Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine, teză de doctorat).

Unii pot invoca motive atenuante spunând că întrebuinţează vorbe şi tonuri mai dure în scop "pedagogic", în sensul celor recomandate de Sf. Ap. Pavel: "Mustră, ceartă, îndeamnă!" (II Tim. 4, 2). Deşi pot părea "jigniri" în urechile unora, ele nu vor decât să facă bine… Fireşte, dacă mustrarea e făcută cu dragoste şi, mai ales, cu măsură, ea poate avea (şi) un rol pedagogic. Sf. Ap. Pavel recomandă, chiar în acelaşi verset, ca mustrările să fie făcute "cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura". Dar când se ajunge la ţipete şi jigniri pe tonuri greu de suportat pentru ureche, darămite pentru inimă, atunci nu mai au cum să facă "bine". Diagnosticul îl dă aici un vechi proverb: "Binele care face răni nu e bine!"

În plus, în aceeaşi categorie a cuvintelor ce rănesc intră şi alte "producţii" ale insului slobod la gură: glumele "nesărate", miştoul de maidan, băşcălia ieftină, bârfele de mahala, insinuările diabolice, ameninţările "subtile", vorbele viclene - cu două înţelesuri etc.

Perioada postului reprezintă o şansă de "recuperare", dar şi un "antrenament" de bun augur. Care dintre noi poate susţine că n-a rostit niciodată cuvinte rele? Şi că n-a jignit pe cineva anume, cu voie şi fără de voie? Nimeni, desigur! Frumuseţea duhovnicească a creştinismului stă însă şi în posibilitatea recuperării: de la cel pe care

l-am ocărât să ne cerem iertare, iar acolo unde am produs răni să venim cu balsamul mângâietor al vorbelor bune. În acelaşi timp, prin utilizarea unui grai îmbunătăţit se realizează un antrenament benefic, o sănătoasă obişnuinţă, care poate deveni "a doua natură" - cum se spune mereu. De fapt, nu "a doua", ci "întâia", cea pe care a avut-o Adam, strămoşul nostru, înainte de cădere şi pe care Adam cel Nou, Hristos, ne invită s-o redobândim, prin asemănarea cu El. În această năzuinţă, de mare sprijin ne este şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare!" (Col. 4, 6) - îndemn care trebuie să ne însoţească nu doar în perioada postului, ci, aşa cum ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, şi în cealaltă vreme a vieţii noastre.