Invitatul săptămânii: De la Eva la Sfânta Fecioară Maria

Ideea ca ziua de 8 martie să fie consacrată femeii a apărut în anul 1910 ca manifestare a luptei pentru egalitate de drepturi şi şanse a femeilor. În ziua de 8 martie 1917, muncitoarele din Sankt Petersburg s-au revoltat şi au ieşit în stradă să ceară pâine şi pace. Aşa a apărut tradiţia Zilei internaţionale a femeii, prezentă în mai multe ţări din Europa şi în SUA, pentru a fi consacrată ca sărbătoare internaţională a femeii în anul 1977. Interesant de observat că o asemenea sărbătoare, în prag de primăvară, devenită prilej de cinstire a femeilor şi de apărare a drepturilor lor a apărut într-un timp secularizat. Dar care cinstire poate fi mai mare şi ce şanse mai înălţătoare decât cele pe care le sărbătorim, bunăoară, la 25 martie, la câteva zile de echinocţiu de primăvara, de Bunavestire, când îngerul Gabriel i-a spus Sf. Fecioare Maria: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!“? Cândva, prin Eva, făcută din coasta lui Adam, păcatul a pătruns în lume, îndepărtând-o de Dumnezeu, cum s-a spus, pentru ca prin Sfânta Fecioară Maria, Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze pentru ca omul să se poată îndumnezeii.

De aceea, dând cezarului ce este al cezarului şi nimic mai mult, cinstim Ziua internaţională a femeii şi se cuvine s-o facem în felul nostru de a fi creştini, amintindu-ne mai cu seamă demnitatea spre care poate aspira femeia creştină de a fi născătoare a celor care cunosc şi vor din toată fiinţa lor să-i urmeze lui Hristos. Acest mod de a înţelege demnitatea e o împreună considerare de drepturi şi răspunderi ce-i revin femeii şi pe care le-aş aşeza mai curând sub semnul „grijii“ de care vorbeau strămoşii noştri, fie şi pentru că acest cuvânt, patinat de vremuri, e încărcat de o experienţă de la care avem încă multe de învăţat. Pentru că simpla revendicare de drepturi şi şanse, fără a asumarea datoriilor, a răspunderilor duce inevitabil la conflict şi îmi pare că, prin ea însăşi, atât de legată de viaţă, femeia poate înţelege această grijă în toată bogăţia de semnificaţii pe care o presupune. O trăia la modul dramatic femeia din Canaan, când a venit la Iisus Hristos să-l roage să-i vindece fiica care „avea diavol“.

Credinţa în Dumnezeu şi iubirea nemărginită pentru fiica sa au condus-o la Cel care putea face minunea şi nu s-a simţit umilită când a fost considerată alături de câine, a stăruit şi răspunsul a fost cel ştiut: „O femeie, mare e credinţa ta. Fie ţie după cum voieşti“. Iar ea voia revenirea la sine a fiicei sale. Durerea văduvei din Nain a fost atât de mare încât însăşi a fost o rugăciune nerostită şi Mântuitorul, a alinat-o spunându-i „nu mai plânge“ pentru ca apoi să-i învie fiul. La răstignire, simţind durerea nesfârşită a mamei sale, prin inima căreia „trecea sabia“, cum spusese dreptul Simeon, Iisus Hristos spune Sfânta Maria: „Femeie, iată fiul tău“ şi celui mai iubit dintre ucenici, Sfântul Ioan: „Iată mama ta“. Se configurează astfel o luminoasă perspectivă a condiţiei femeii creştine, a cărei rugăciune este împlinită chiar şi când e durere mută ce trece de hotarul rostirii. „Bucuraţi-vă“ le-a spus Hristos cel înviat femeilor mironosiţe care au venit, după datină, dimineaţa să îngrijească mormântul, devenit gol pentru totdeauna.

Şi am putea continua…Ce păcat însă că, adesea, furaţi de cele ale prea trecătoarelor zile, nu găsim timp să stăruim asupra acestor sfinte pilde cu mult mai folositoare decât teribila frenezie a informaţiilor care, de cele mai multe ori, ne păgubesc de noi înşine.

Se spune adesea, şi cu îndreptăţire, că cel mai important drept al femeii sunt copiii, doar că se ocultează astfel un destin complex, un drum pe care femeia îl poate parcurge de la Eva la Maria, de la simpla naştere biologică la acea naştere duhovnicească, împreună dimensionând unitatea şi unicitatea fiecăruia dintre noi. Pentru aceasta am aminti doar, că Sfânta Fecioară a fost un dar al rugăciunii părinţilor ei trecuţi de tinereţe şi al unei vieţi curate şi că a fost apoi adusă la templu. Într-una dintre rugăciunile sale, Sfântul Efrem Sirul se descrie chipul fără de asemănare Maicii Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, cea singură Preacurată, şi cu sufletul şi cu trupul, cea singură mai presus de toată curăţia şi de toată înţelepciunea şi fecioria, cea care singură te-ai făcut locaş Preasfântului Duh şi, de aceea înseşi puterile cele nematerialiceşti şi îngereşti le covârşeşti cu neasemănarea, cu curăţenia şi cu sfinţirea sufletului şi a trupului“. Smerenia şi ascultarea ei sunt desăvârşite şi să ne amintim de răspunsul dat îngerului: „Fie mie după cuvântul tău“. De aceea, în Sfânta Fecioară nu avem doar un model desăvârşit, ci un sprijin puternic la care s-au rugat şi se roagă cu folos toţi creştinii, pentru că are „puterea împreună alergătoare cu voinţa“. Şi rugându-ne Maicii Domnului, „izvor al milei şi adâncul iubirii de oameni“, să-i cerem: „Deşteaptă-mi gândul spre pocăinţă, povăţuieşte-mă pe calea mântuirii, pe care aflând-o şi călătorind pe ea, să te am pe tine împreună-călătoare“. Atunci, „toate celelalte ni se vor adăuga nouă“ indiferent de locul, vârsta sau profesia pe care le avem şi diferenţele, câte şi cum sunt, nemaifiiindu-ne prilejul unor nesfârşite conflicte, ci al unei împreună mergeri la chemarea lui Iisus: „Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!“