Invitatul săptămânii: Despre adevăratul nume al preotului

Există un paradox al românilor, neîntâlnit în tradiţiile greceşti şi slave. Noi, românii, numim preoţii după numele lor de familie, şi nu după prenume, care este de fapt numele lor de botez şi de hirotonie, în cazul preoţilor de mir. Ceea ce în actele oficiale înseamnă nume şi prenume nu corespunde cu înţelesul teologic al acestor două concepte. Teologic vorbind, pentru tradiţia liturgică a Bisericii noastre, numele este de fapt prenumele.

La a opta zi după naşterea unui prunc, i se citeşte acestuia "Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele", unde preotul se roagă astfel: "Doamne, Dumnezeul nostru, Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, să se însemneze lumina feţei Tale peste robul Tău acesta (aici îi pune numele) şi să se însemneze Crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima şi în cugetul lui…". Atunci când preotul rosteşte această rugăciune unui prunc, îi pune pentru prima dată numele. Numele rostit este însă ceea ce noi azi numim prenume, deoarece numele de familie este deja moştenit şi cunoscut, nefiind necesar să fie pus, chiar dacă unii preoţi îl rostesc şi pe acesta. Dacă numele de familie arată apartenenţa la un neam, adică ţine efectiv de pământ, prenumele (adică adevăratul nume rostit la 8 zile după naştere) arată întemeierea unei relaţii noi şi unice cu Dumnezeu, astfel că el ţine în mod real de cer. În rugăciune ne rugăm lui Dumnezeu să însemneze lumina feţei Sale peste cel căruia i se pune numele, înţelegând prin aceasta energia dumnezeiască care dă darurile speciale şi particularităţile prezente în acest nume. Din această clipă Dumnezeu începe o istorie proprie şi personală cu fiecare dintre cei numiţi de el, o istorie în cadrul căreia dialogul dintre Dumnezeu şi om se va desfăşura prin strigarea reciprocă "pe nume". Omul cheamă Numele lui Dumnezeu, dar şi Dumnezeu îl strigă la rândul Său pe om pe nume.

Atât în Sfânta Scriptură, cât şi în culturile antice există o identitate efectivă între sufletul unui om şi numele său. Puterea şi slava lui Dumnezeu sunt prezente şi active în Numele Său. Invocarea Numelui lui Dumnezeu înseamnă a vieţui în prezenţa Sa, a te hrăni din puterea Sa. Această realitate o experimentează Biserica în tradiţia isihastă a neîncetatei rostiri a Numelui lui Iisus, rostire care face reală prezenţa Lui continuă în sufletul celui ce se roagă.

În virtutea acestei identităţi dintre nume şi persoană, numim pe cunoscuţii noştri cu numele de botez. Este însă uimitor că preoţii sunt numiţi după numele de familie. Părintele Ilie Cleopa este pentru toţi românii părintele Cleopa, şi nu părintele Ilie. Părintele Dumitru Stăniloae este invocat aproape fără excepţie ca părintele Stăniloae, şi nu ca părintele Dumitru. Remarcabil este şi cazul părintelui Constantin Galeriu, intrat pentru veşnicie în memoria comunităţii româneşti cu numele de "Părintele Galeriu".

În toate Sfintele Taine ale bisericii se foloseşte prenumele persoanei respective. În cadrul Sfintei Taine a Hirotoniei, noul diacon sau preot este hirotonit cu numele său de botez, adică în cadrul liturgic sacramental se foloseşte prenumele. După săvârşirea Sfintei Taine a Hirotoniei, arhiereul îl prezintă pe părintele Mihail, Ioan, Daniel sau Gheorghe poporului, iar nu pe părintele Ionescu, Popescu, Dumitrescu etc.

Pornind de la aceste reflecţii asupra teologiei numelui, cred că ar fi mult mai teologic şi duhovnicesc să numim preoţii după numele de hirotonie, care este adevăratul nume al preotului.

" Dacă numele de familie arată apartenenţa la un neam, adică ţine efectiv de pământ, prenumele arată întemeierea unei relaţii noi şi unice cu Dumnezeu, astfel că el ţine în mod real de cer."