Invitatul săptămânii: Gândirea patristică şi gândirea economică

În ansamblul ei şi dincolo de deosebirile ce ţin de curente, şcoli sau ideologii, gândirea economică agreează ideea că întregul edificiu al economiei este pus în mişcare de dorinţa omului de a-şi îmbunătăţi situaţia, de a face tot ce îi stă în putinţă ca, dată fiind o anumită situaţie de alegere, să-şi realizeze cel mai bine propriul interes. Ca atare, atunci când se preocupă de problema naturii umane şi a comportamentului economic raţional, cercetătorii economişti sunt dispuşi să considere a fi în firea lucrurilor ca omul să prefere întotdeauna să aibă mai multe bunuri decât mai puţine; să dorească să posede cât mai mult din anumite lucruri; să fie interesat să renunţe la o cantitate mai mică dintr-un bun anume în schimbul unei cantităţi mai mari dintr-un alt bun; să aleagă acel curs de acţiune care promite cea mai ridicată valoare aşteptată; să-şi dorească să obţină cel mai ridicat nivel de valoare şi satisfacţie dintr-o anume acţiune pe care o întreprinde.

Prin raportare la acest context, se poate spune că viziunea ce se degajă din tâlcuirile Sfinţilor Părinţi asupra adevărului dumnezeieşte revelat cu privire la natura umană şi comportamentul economic raţional este mai profundă şi nuanţată. Voi încerca să argumentez acest lucru prezentând foarte succint viziunea patristică privind raportarea omului la problema bogăţiei şi sărăciei.

Părinţii Bisericii avansează în paşi succesivi în lămurirea problemei: pentru început, ei arată starea căzută şi proasta rânduială a lumii acesteia. Căci lumea este iubitoare de păcate... iar lumea le este înrudită celor ce sunt uniţi cu urâţenia moravurilor şi au purtări rele, şi ei o preţuiesc, spune Sfântul Chiril al Alexandriei.

Proasta rânduială a lumii acesteia stă mai ales în neascultarea de poruncile lui Dumnezeu, care îl duce pe om spre o "a doua cădere", în care se instalează autoritatea tiranică a trupului asupra sufletului, precum şi închinarea la idoli, cum sunt puterea lumească, bogăţia, gloria, plăcerile.

Apoi, Părinţii îndeamnă la dispreţuirea celor lumeşti ce fac pe om rob al exceselor trebuinţelor trupului şi la lepădarea de patima îmbogăţirii. În toate împrejurările, să dispreţuim tot ce depăşeşte trebuinţa. Că nimic nu ne face să ne supunem atât diavolului ca dorinţa de a avea mai mult, ca lăcomia, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Mai departe, ei arată că lepădarea de patima îmbogăţirii se poate realiza numai prin împărţirea averii celor nevoiaşi. Ceea ce înseamnă că ea echivalează cu sărăcirea milostivă. Acum... vorbeşte direct de dispreţul averilor arătând că dă această poruncă nu în folosul celor miluiţi, ci în folosul celui ce miluieşte, pentru ca, chiar atunci când nu-i nimeni care să ne facă nedreptate şi să ne ducă la judecată, chiar atunci să dispreţuim averile noastre, dându-le celor nevoiaşi", afirmă acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur.

În continuare, Părinţii Bisericii învaţă că milostenia este ziditoare numai dacă se face cu iubire faţă de cei miluiţi, aflaţi în nevoi. Altminteri, e agoniseală de păcate. Că tot cel ce face milostenie, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni. Însă îţi spun ţie şi aceasta, să nu te căieşti pentru milostenie, nici să te îndoieşti de cel sărac, când i-ai dat lui ceva, ca nu cumva, în loc de plată, pagubă îndoită să primeşti.

Apoi, Părinţii bisericeşti dezvăluie că milostenia faţă de cei aflaţi în nevoi este împrumut dat lui Dumnezeu.

Avându-L pe Dumnezeu drept datornic şi garant în acelaşi timp, omul milostiv devine beneficiarul transfigurării tainice a bunurilor materiale jertfite în bunuri duhovniceşti.

Mai departe, Sfinţii Părinţi ne pun la îndemână o tâlcuire de o importanţă cardinală, am zice noi, şi anume: făgăduinţa Domnului Hristos pentru bunătăţile cereşti este totodată însoţită şi de făgăduinţa Sa pentru cele pământeşti. Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copil, sau ţarină pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu ia însutit - acum, în vremea aceasta, de prigoniri - case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică" (Marcu 10, 29-30).

Reiese că făgăduinţa dată de Domnul Hristos vizează simultan ambele planuri ale existenţei umane: cel pământesc şi cel ceresc. Astfel: în plan ceresc, făgăduinţa Mântuitorului se referă la faptul că sărăcirea milostivă, lepădarea de bogăţia ca patimă, aduce transfigurarea bunurilor materiale, jertfite de la consumul din viaţa trecătoare pământească, în bunuri duhovniceşti, ca merinde agonisite în viaţa pământească trecătoare pentru a fi consumate în viaţa cerească veşnică; în plan pământesc, făgăduinţa se referă la faptul că sărăcirea milostivă în bunuri materiale, lepădarea de bogăţia ca patimă, aduce răsplată însutită în bunuri materiale. Ceea ce echivalează cu formularea paradoxală: lepădarea bogăţiei în bunuri materiale îmbogăţeşte în bunuri materiale. În final, ca o încununare a tâlcuirii adevărurilor revelate, Sfinţii Părinţi duc până la limita consecinţelor lor îndemnurile paradoxale de învăţătură pe care le dau: Împrăştie-ţi, dar, bogăţia, ca să n-o pierzi! N-o ţine la tine, ca s-o ai! Aruncă-o, ca s-o păstrezi! Cheltuieşte-o, ca s-o câştigi! îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Rezultă de aici că, în timp ce gândirea economică are în vedere finalităţi precum acumularea bogăţiei şi eradicarea sărăciei, gândirea patristică vorbeşte despre paguba îmbogăţirii pătimaşe în bunuri materiale şi folosul sărăcirii prin cheltuirea milostivă a averilor. Aparent, pare a fi un conflict iremediabil. În fapt, este o chemare adresată gânditorilor economişti de a se deschide credinţei şi de a se folosi de învăluirea ziditoare a înţelepciunii Sfinţilor Părinţi, spre împlinirea deplină a propriei lor înţelepciuni economice.