Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Invitatul săptămânii: Păcatul tristeţii şi „fericita tristeţe bucuroasă“
Părinţii cei vechi, de la începuturile creştinismului, Sfântul Ioan Casian, de pildă, numărau între păcatele capitale şi tristeţea. Aşezau tristeţea alături de lăcomie, de desfrânare, de iubirea de argint, de trufie, de slava deşartă şi de altele asemenea. Aceasta poate mira pe omul de astăzi.
De la Toma de Aquino tristeţea a dispărut din seria păcatelor capitale şi acest lucru constituie, într-o anumită măsură, o slăbire de fineţe duhovnicească. Două întrebări se pot naşte. Cum puteau spune ei aceasta într-o vreme în care persecuţiile erau în floare? Sau: Unde era "romantismul" acelor Părinţi? Îţi poţi pune aceste întrebări chiar dacă ştii că cei care aveau această viziune erau, oricum, mai aproape, din punct de vedere istoric, de vremurile când Hristos, luând trup, a umblat printre noi. Oare nu se întristase Însuşi Domnul de moarte? Şi oare nu avem noi suficiente motive de reală întristare: sărăcia, boala, neputinţele, dificultatea comunicării, nerealizările de tot felul, păcatele, adesea mizeria (materială sau spirituală), uneori sentimentul de părăsire, dar mai ales moartea? Nu conduc toate acestea la o apăsare, la o îngrijorare care ne face adesea trişti? Părinţii acelor vremuri ştiau, însă, că toate acestea nu pot să copleşească bucuria Învierii, biruinţa pe care a adus-o ea asupra morţii, schimbarea ontologică, definitiv restauratoare, care s-a produs la nivelul fiinţei umane. Adică tot ceea ce teologii numesc mântuire obiectivă, fără de care nu ar fi fost posibilă nici mântuirea personală, subiectivă. Această accepţie a tristeţii au avut-o oamenii duhovniceşti dintotdeauna, acest lucru l-a putut constata oricine în preajma marilor duhovnici ai zilelor noastre, dar şi în preajma oricărui creştin îmbunătăţit, purtători ai unei bucurii molipsitoare. Un creştin veşnic trist, şi, de aici, veşnic posac şi posomorât, arată că ceva nu este în rânduială cu el, că suportul său nu este încă cel autentic creştin. Arhetipul şi modelul nostru este Hristos şi nu cred că ni L-am putea închipui în acest fel. Ceea ce ne-a adus şi ne-a promis El este bucurie, veşnică bucurie. Tristeţea vine, în ultimă instanţă, din puţinătatea credinţei noastre şi din precaritatea faptelor noastre. Ţinând de credinţă, bucuria nu poate fi mimată, ea poate fi numai trăită, sincer şi autentic. Desigur, şi tristeţea, şi bucuria, luate în abstract, nu sunt nici bune, nici rele. Hristos a spus: "Numai unul Dumnezeu este bun". Şi "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa", arătând prin acestea că El este criteriul după care pot fi deosebite cele bune de cele rele. Pot fi şi bucurie, şi întristare după Dumnezeu, deci bune, sau fără Dumnezeu şi, ca atare, rele. Lucrurile în creştinism, foarte limpezi în fond, sunt exprimate nuanţat, cel mai adesea prin intermediul paradoxurilor, care le fac, în mod real, cât de cât accesibile. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul va ajunge să vorbească despre "fericita tristeţe bucuroasă", care exprimă poate cel mai bine situaţia noastră pe parcursul acestei vieţi. După o anumită mitizare a tristeţii de către romantici (de altfel persistentă, aşa cum romantismul real este persistent, el nefiind numai un curent al unei epoci), astăzi tristeţea este cel mai adesea despiritualizată. S-ar putea vorbi şi de o domesticire a ei, s-a spus, chiar şi "Bonjour tristesse!" (Françoise Sagan), dar lucrul acesta arată, şi el, că tristeţea ne este exterioară. Cuiva căruia îi spui "bună ziua", poţi să-i spui apoi şi "la revedere". Bucuria cea mare, deplină (Sfântul Ioan Evanghelistul este cel care foloseşte, cu insistentă, această expresie bucurie deplină, adică întemeiată pe toate cele ale lui Hristos) şi definitivă, este, desigur, un dar eshatologic, a cărui împlinire finală şi totală ţine de intrarea, la sfârşitul veacurilor, într-o altă lume, într-o Împărăţie a izbăvirii. Dar tot atât de adevărat este că, odată cu Întruparea şi Învierea lui Dumnezeu-Omul, a lui Hristos, eshatonul a fost adus în proximitatea noastră, el poate fi pregustat şi trăit, fie şi fragmentar, după puterile şi străduinţa fiecăruia, încă de acum şi de aici. Tristeţea ne vine din trecut şi ne aparţine integral, în timp ce bucuria ne vine din viitor şi este un dar al lui Dumnezeu şi o chemare a Lui. "Bucuraţi-vă!" (Matei 28, 9) este întâiul mesaj şi, totodată, poruncă a lui Hristos cel Înviat a treia zi din morţi, după cum, cu trei ani şi jumătate înainte, Îşi începuse misiunea propovăduirii cu îndemnul "Pocăiţi-vă!" (Matei 4, 17; Marcu 1, 14). Între aceste două începuturi, între întristarea pentru Dumnezeu şi bucuria pentru El, se ţese o întreagă teologie. Hristos a venit şi pentru ca să abolească tristeţea lumii, dar a făcut-o trecând El Însuşi prin ea. Sfântul Pavel a purtat mai departe acest mesaj "Bucuraţi-vă în Domnul!" (Filipeni 4, 4), aşa după cum suntem datori cu toţii să-l purtăm şi să-l transmitem. În baza acestei porunci, va observa Petru din Damasc cum creştinul lucrător al mântuirii sale "iese pe încetul din lacrimile întristării şi din patimi şi vine la bucuria duhovnicească din orice prilej". Desigur, nu este deloc uşor să te foloseşti de orice prilej, şi mai ales de prilejul pe care ţi-l oferă lumea de astăzi. Dar poate că nu este o lume mai dificilă decât aceea a altor timpuri decât prin faptul că o trăim noi. Şi tocmai de aceea nu putem decât să încercăm să profităm de acest prilej, singurul care ni se oferă.