Invitatul săptămânii: „Spre oraş“

Poate cititorul acestor rânduri va rămâne surprins la vederea unui asemenea titlu. Dau drept titlu celor scrise mai jos o prepoziţie şi un substantiv pentru că acestea constituie de mai bine de cinci sute de ani numele unuia dintre cele mai mari oraşe ale lumii. Este vorba de Istanbul, oraş cu circa optsprezece milioane de locuitori, oraş despre care nu se mai poate spune că se găseşte pe malul Bosforului, ci de-a lungul şi de-a latul ţărmurilor europene şi asiatice separate de apele Bosforului şi ale Propontidei. În perioada romană medievală târzie (în mod intenţionat nu spun „bizantină“), acest oraş era considerat a fi singurul adevărat oraş al imperiului, cu toate că romanitatea orientală avea şi alte oraşe celebre. Nici unul nu avea strălucirea acestuia. De aceea, atunci când cineva mergea spre cetatea marelui Constantin, spunea „merg în oraş“, „eis tin polin“. Atât de mult era răspândită această expresie încât vecinii constantinopolitanilor care o auzeau credeau că „eis tin polin“ este numele strălucitului oraş, aşezat pe acea vreme pe malurile Bosforului. Aşa că, atunci când l-au cucerit (1453), turcii otomani n-au ştiut sau n-au putut să-i dea alt nume, spunându-i pur şi simplu Istanbul. Nicolae Iorga spunea despre bătăuşii Orientului Apropiat din ultimele cinci sute de ani că au fost atât de deştepţi încât n-au ştiut nici măcar să dea un nume nou oraşului pe care îl râvniseră de mai bine de două sute de ani. Da, cuvântul „istanbul“ înseamnă „spre oraş“, şi aceasta în limba cetăţenilor fireşti ai acestui oraş, nu în limba cuceritorilor.

Pentru noi, acesta a rămas oraşul marelui Constantin, de aceea i-am zis când Constantinopol, când Ţarigrad, mai apoi, Stambul, legând de această ultimă denumire toate suspinele istoriei noastre timp de cinci sute de ani. Atunci“ când mergem şi noi „în Oraş“, am vrea să vedem ceea ce ştiam de la noi despre el. Dacă am mai şi studiat ceva legat de cultura acestui spaţiu al romanităţii orientale, pe nedrept numită „bizantină“, am dori să vedem ceea ce cunoşteam deja că există. Nicidecum! Istanbulul, în bună parte, este un oraş modern. Mai păstrează câteva vestigii fragmentate din perioada romană şi aşa-zis „bizantină“ . Din celebrul palat al împăraţilor romani, care se întindea de la Propontida şi Cornul de Aur la Hipodrom, despre care cruciaţii spuneau, în 1204, că avea 500 de holuri legate între ele şi 30 de biserici decorate cu mozaicuri de aur, nu mai există decât o bucată de zid, înspre mare, înghesuită între alte ziduri mai noi. Parţial, locul acestora a fost luat de o succesiune de cocioabe, dispuse precum corturile într-o tabără de luptă, numite „Palatul Topkapî“.

Pentru prima oară am vizitat acest oraş acum douăzeci şi şapte de ani. Mersesem acolo cu gândul că este un loc care îmi aparţine, oarecum. Şi cred că acest sentiment îl au toţi românii. Dacă nu-l au, ar trebui să-l aibă. Istanbulul a fost sute de ani şi capitala noastră, chiar dacă nu ne-am dorit-o. Din cetatea marelui Constantin şi Ţarigradul de altădată ne-au venit în bună parte sursele culturii şi ale spiritualităţii noastre. Precizez, însă, că este vorba de epoca în care cei care se duceau în oraşul de pe malul Bosforului spuneau că merg „eis tin polin“, nu în Stambul. Din Stambulul sultanilor avem alte amintiri, cele mai multe cu coşmaruri, dacă gândim doar la Sfinţii Brâncoveni, care, de altfel, n-a fost singurul moment tragic din amintirile pe care românii le au despre Stambul. Acolo nu a fost dus doar aurul şi vitele domnitorilor valahi, ci ne-au fost duşi copiii şi fetele frumoase de pe la noi, încât, privind la chipurile multor turci de azi, vezi trăsăturile omului de tip european. Înainte să vizitez Palatul Topkapî, gândeam că va fi ceva cel puţin ca Palatul Versailles. Nici vorbă! Este surprinzător cum atâta amar de ani în care Istanbulul a fost capitala unei vaste suprafeţe, care se întindea din Egipt, cuprindea întreg Orientul Apropiat, bazinul Mării Negre, ajungând până în Europa Centrală, conducătorii acestui imperiu şi ai acestui oraş nu au avut ideea unei reşedinţe pe măsura spaţiului pe care îl dominau. Aceasta arată că au avut geniu militar, nu şi unul cultural şi politic. Nu au avut simţul majestăţii, ci, probabil, numai al eleganţei de harem, îngust seducătoare.

După căderea Constantinopolului, parte a bisericilor creştine au fost dărâmate, altele au fost transformate în moschei (cum ar fi Biserica „Sfinţilor Apostoli“), rămânând până azi moschei, altele au fost transformate în muzee, după ce câteva secole au fost folosite drept moschei (cum ar fi Mănăstirea Chora) sau celebra „Sfânta Sofia“. Creştinii din lumea întreagă care vizitează Istanbulul caută să vadă înainte de toate simbolul oraşului, „Sfânta Sofia“, celebra biserică ridicată în secolul al VI-lea de arhitecţii Anthemios din Trales şi Isidor din Milet, cu cheltuiala împăratului Justinian. Actualmente, oraşul este plin de moschei construite ulterior, arătând că nu mai există motive demografice care ar putea justifica păstrarea ca moschei a unor biserici creştine. Rotindu-ţi ochii să vezi „Sfânta Sofia“, ai impresia că sunt mai multe Sfinte Sofia. Pe fiecare colină se înstăpâneşte câte o uriaşă moscheie, semănând una cu alta, şi toate cu „Sfânta Sofia“. Cu „Sfânta Sofia“ seamănă leit şi Moscheea Albastră, vizitată de mulţi turişti, creştini sau nu, fără bilet de intrare. Această moschee este o replică dată „Sfintei Sofia“, abia după 1.100 de ani, de arhitectul Mehmet Aggea. Este o clădire impunătoare, foarte bine întreţinută, orientată totuşi cu faţa spre „Sfânta Sofia“. Era şi firesc. „Sfânta Sofia“ a fost un reper tacit asumat de arhitectul Mehmet Aggea.

Diferenţa între cele două este mare. Splendoarea „Sfintei Sofia“ este umbrită însă de cvasi totala lipsa de întreţinere. Este ca o fecioară frumoasă îmbrăcată în zdrenţe, dar care este folosită de stăpânii ei ca să le aducă bani. Aşa este „Sfânta Sofia“ în Istanbulul de azi. Am vizitat de mai multe ori această minune de arhitectură, simbol al creştinismului universal. De fiecare dată am găsit-o mai deteriorată. Intri în ea şi te minunezi. Te uiţi spre conca absidei altarului de altădată şi vezi chipul Sfintei Fecioare tristă, cu Pruncul în braţe; de jur-împrejur, totul este măreţ şi trist, în doliu. Doliu este intensificat de patru mari panouri uriaşe, neîngrijite, pe care sunt scrise cuvinte din Coran. Nu am găsit nicăieri traducerea lor. Poate că îndeamnă la pace, la milostenie şi la ceea ce se referă cei cinci stâlpi ai islamului.

De fiecare dată când am vizitat „Sfânta Sofia“ am avut impresia că sunt profund dispreţuit de cei care exploatează măreţia acesteia. Dispreţul constă, printre altele, în aceea că mi se iau banii la intrare, fără să am conştiinţa că s-a făcut ceva pentru mine şi pentru milioanele de turişti care vizitează anual această construcţie. Este dispreţul pe care autorităţile turceşti îl arată faţă de simbolul creştinătăţii. Autorităţile turceşti îi dispreţuiesc pe creştini, dându-le impresia că le fac concesii. Europa este un spaţiu, că vrem sau nu, plămădit de valorile creştine. Un spaţiu în care Turcia vrea să intre. Nu este drept să intre dispreţuind ceea ce constituie simbolul civilizaţiei europene. Este falsă justificarea că deteriorarea „Sfintei Sofia“ este datorată lipsei de fonduri. Sumele încasate anual de la turiştii şi pelerinii care au vizitat şi vizitează „Sfânta Sofia“ au fost şi sunt suficiente ca acest edificiu, care face parte din patrimoniul universal, să arate altfel decât arată.