Invitatul săptămânii: Sunt liber, deci exist

După aproape 20 de ani, ecoul sloganului „Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!“, răsună încă, mai estompat, în Piaţa Universităţii, unde alţi tineri, poate nenăscuţi în 1989, preiau frâiele libertăţii scandate de generaţia anterioară lor. Această nouă generaţie este, într-un fel, produsul final al celei dinainte, distilatul a două decenii de frământări politice şi sociale. Libertatea însă, aşa cum o văd tinerii zilei de astăzi, este diferită de viziunea părinţilor lor. Ceea ce era inimaginabil pe vremea bunicilor noştri se afişează astăzi pe toate gardurile. Poate acest lucru nu este surprinzător. Din generaţie în generaţie, conceptul de libertate se schimbă după vremuri. Pentru români, odată cu eliminarea regimului totalitar, ideea de libertate a încetat de a mai fi o problemă politică sau socială şi s-a transformat în dorinţa de a face „ce vreau, când vreau, unde vreau, cu cine vreau“.

Libertatea, aşa cum este ea înţeleasă de majoritate, depinde foarte mult de contextul social în care trăim, cu alte cuvinte suntem liberi atât cât ne permite societatea să fim liberi. Iar cum societatea este deosebit de permisivă, generaţia curentă îşi asumă libertăţi ce nu i se cuvin.

Această stare de fapt conduce la o confuzie gravă asupra conceptului de libertate, aşa cum ne-a fost dăruit de Dumnezeu la crearea noastră. Libertatea pe care o avem sădită în fiinţa noastră nu este a putea alege cu ce muzică vreau să-mi înnebunesc vecinii sau ce bar să frecventez la sfârşit de săptămână, ci este un dar existenţial de care depinde evoluţia noastră ca persoane. „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire.“ (Gal. 5, 13)

Crearea omului este un act de dragoste sublimă, o dorinţă de a aduce la viaţă o fiinţă raţională şi liberă care să poată înainta către o relaţie eternă în iubire cu Creatorul său. Nici o relaţie însă nu este durabilă dacă este forţată, posibilitatea alegerii neîngrădite fiind elementul primordial al succesului unei astfel de uniri.

Bazată pe legi impuse din afară, libertatea socială, sau chiar şi cea religioasă, nu este nici durabilă, nici eficientă. Un om căruia i se impune un sistem de valori străin, căruia i se îngrădesc opţiunile printr-o morală exterioară sieşi, este ca un câine în lanţ care, odată scăpat, îşi muşcă stăpânul. Pentru a fi adoptată morala trebuie să vină din interior, nu din exterior. Dragoste cu forţa nu se poate. Chiar dacă omul se conformează moralei impuse de societate sau Biserică, ca urmare a fricii de pedeapsă sau pentru atingerea unor scopuri materiale, dacă această morală nu este internalizată, nu devine parte din fiinţa morală însăşi a omului, mai devreme sau mai târziu aceasta se va răscula asupra lor.

În creştinismul ortodox, libertatea individului nu este un dar al societăţii, care poate fi oricând restricţionat odată cu schimbările culturale sau politice ale acesteia, ci este o caracteristică imuabilă, parte din însăşi fiinţa omului, este imaginea pusă în noi a unui Dumnezeu liber şi iubitor de oameni. Aşa cum nimeni nu L-a forţat pe Dumnezeu să creeze omul pentru a intra într-o relaţie cu El, la fel nici omului nu îi este impusă o astfel de relaţie. El singur are libertatea de a alege locul său în veşnicie. Omul nu este predestinat să fie fericit o veşnicie, ci doar i se oferă această şansă.

Tragedia omului constă în respingerea acestei oportunităţi şi folosirea libertăţii pentru a se depărta de Acesta prin păcat. Deşi nemurirea se aşternea la picioarele lor, Adam şi Eva au ales păcatul. Cuvântul original elinesc pentru a păcătui în traducere însemnă atât „a rata ţinta“ cât şi „a nu participa la ceva“. Păcatul este, deci, într-un fel, atât o acţiune, cât şi o consecinţă, acţiune în sensul că lovim pe lângă ţintă, care este apropierea noastră de Dumnezeu, iar consecinţă pentru că prin îndepărtarea de ţintă nu participăm la împărăţia lui Dumnezeu.

Prin păcat, omul capătă iluzia unei libertăţi care este, de fapt, înrobire a simţurilor şi dependenţă de plăcere „fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte“. (II Petru 2, 19). Alegerea unui păcat sau altul în locul virtuţii, posibilitatea de a fura, minţi, ucide sau comite adulter fără restricţii nu este cu adevărat libertate, ci este alegerea premeditată de a refuza apropierea de Dumnezeu şi trecerea de la viaţă la moarte. „Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.“ (Rom 6, 23). Păcatul este răsplătit prin moarte nu ca pedeapsă, ci ca o consecinţă firească a depărtării de sursa vieţii care este Însuşi Dumnezeu şi a refuzului de a permite harului Său sfinţitor să ne desăvârşească existenţa.

A trăi cu adevărat liber de orice restricţii este a te alipi de Dumnezeu cu toată fiinţa ta, a alege necondiţionat calea crucii care inversează cursul vieţii noastre ducându-ne, prin moarte, paradoxal, la viaţă. „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.“ (Ioan 11, 25)

La o privire superficială, din perspectiva unei societăţi libertine, creştinul trăieşte îngrădit de principiile unei moralităţi învechite şi greu de urmat, exprimată prin dogmele şi canoanele Bisericii, dar, mergând în profunzime, înţelegem că acestea nu îi sunt impuse, ci îşi au izvorul în alegerea sa de a se uni liber cu Dumnezeu în căutarea adevăratei libertăţi: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate“ (II Corinteni 3, 17). Numai atunci omul trăieşte cu adevărat liber, când este alipit de Dumnezeu cu toată fiinţa sa, când Duhul Sfânt îi pătrunde viaţa nivelându-i toate imperfecţiunile şi conducându-l spre veşnicia vieţii. „Staţi, deci, tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei.“ (Gal 5, 1)