Invitatul săptămânii: Urgenţe în pastoraţia omului „forţă de muncă“

Una dintre provocările sociale ample ale perioadei actuale, la care Biserica nu are voie să fie insensibilă, ţine de fenomenul amplu al trecerii de la homo sovieticus la homo europaeus, via omului de baracă (Gabriel Marcel), în încercarea disperată uneori de anulare din memoria colectivă a omului martor de sistem totalitar. În România s-a realizat printr-o largă risipire de energie umană şi deprofesionalizare a structurii umane cuprinsă în complexa alcătuire a forţei de muncă. Descurajat ori fals încurajat de false profesionalizări, agonizând salarial, discreditat de false tehnologii - importate pe bani grei din groapa de deşeuri tehnologice a lumii industrializate, europene ori de aiurea, atunci când nu a migrat social, către orizonturile lucrative ale altor economii, omul-forţă de muncă din România a fost "instituţionalizat", un uriaş burete media ştergând obsesiv din memoria sa afectivă valori fundamentale care-l ţineau în viaţă. Cuvinte-cheie ca muncă, demnitate lucrativă ori disciplina muncii, tovărăşie lucrativă - uzate la maximum de corifeii tehnocraţi ai comunismului, au dispărut odată cu valorile reale pe care le defineau. De altfel, Raportul Administraţiei Prezidenţiale al comisiei prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice, intitulat "Riscuri şi inechităţi sociale în România" (sept, 2009) deschide paginile sale cu această observaţie: "Deşi au trecut 19 ani de la evenimentele din 1989, politicile sociale din România sunt încă incoerente, ineficiente, sunt reactive şi oferă soluţii ad-hoc la crize specifice, au obiective contradictorii, sunt lipsite de viziune, de abordare strategică, nu se bazează pe evidenţe, pe indicatori sociali, nu recurg la monitorizare şi evaluare a programelor curente şi anterioare. Resursele umane din sfera politicilor sociale au fost adesea de slabă calitate şi, oricum, la bază, în structurile administraţiei locale şi în special în mediul rural au fost necalificate, imobile, prost plătite, numite şi controlate politic, iar la vârf, la nivelul ministerelor, agenţiilor, direcţiilor, decidenţii care se presupunea că imprimă o anumită viziune strategică s-au schimbat continuu, pe criterii politice şi nu pe competenţă, sporind efectul de provizorat, de schimbare continuă generatoare de incoerenţă şi inconsecvenţă. (…) În structura sistemului de protecţie socială au intrat sistematic oportunişti incompetenţi care, în plus, au început de fiecare dată de la "zero" ignorând proiectele anterioare ca fiind proiecte ale opoziţiei, ale "celorlalţi". Singura direcţie în care s-a acţionat similar a fost aceea a generozităţii faţă de votanţi, în special faţă de marile categorii precum pensionarii şi sindicaliştii, angajaţi din sectorul public. Încercările continue de a compensa ineficienţa prin generozitate şi "pomeni" electorale sau prin cedări la presiunile străzii au condus la creşterea dependenţei de stat a multor segmente sociale, la o rată de ocupare foarte mică, la proasta focalizare a beneficiilor şi ignorarea unor grupuri sociale în situaţii de risc, dar fără potenţial contestatar şi impact electoral major" (Introducere pg. 5). Din toată această diagnoză, concluzia este dureroasă, prin realism şi realitatea pe care o acoperă. S-a ajuns astfel la o "patologie" a sistemului de distribuire şi redistribuire a bunăstării cu repercusiuni identificabile inclusiv de către elementele pastoraţiei ortodoxe.

S-a născut astfel o economie a cârpelii tehnologice, a eludării valorii finale a produsului (inclusiv prin supraevaluare de marketing), construindu-se, în 20 de ani, o cultură a izolării muncii la periferia socialului, născându-se o clasă socială amorfă, variabilă şi imposibil de analizat structural, datorită marjelor de glisare: categoria oamenilor care supravieţuiesc numai prin şi pentru ajutor social. Dacă modernitatea încânta cu o viziune pozitivă asupra civilizaţiei tehnologice şi societatea "postindustrială", arătând că acestea sunt bazate pe epistemiologia şi raţionalitatea ştiinţifică, materialistă şi naturistă, care preconizează dezvoltarea economică continuă, progresul infinit, optimismul vid, refuzul ştiinţific al transcendenţei, prin care ştiinţele umane şi naturale se opun unei concepţii religioase despre creaţie şi istorie, postmodernitatea se descoperă mult mai sceptică. Din direcţia ideologiei sale, postmodernitatea constată că mitul revoluţiei tehnologice, care a marcat generaţii după generaţii în Europa (anii â68), America de Sud (anii â70-75) şi Statele Unite (aniiâ 80), s-a estompat. Hegemonia unor sisteme economice şi financiare (neoliberalismul, în speţă) a dus la excludere şi marginalizare. Globalizarea, atât de dragă lui Bernard Rusell care o vedea periclitată doar de "religie" şi "patriotism", aspecte împotriva cărora globaliştii trebuie să lupte cât mai activ, se îndreaptă spre haos social mondial, spre o criză definitivă. În lipsa comunităţilor organice (familia, biserica, şcoala), societatea a devenit un mediu sordid, în care domină mizeria, şomajul, dizgraţia colectivă, obsesia tensionată a unei apocalipse industriale, decimarea iubirii conjugale şi între părinţi şi copiii lor.

Întreg demersul pastoral al Bisericii noastre trebuie să caute un răspuns realist uneia dintre întrebările-soluţie pe care teologul român părintele Ion Bria le impunea gândirii ecumenice actuale. El scria, în Hermeneutica Teologică: "În ce măsură teologia trebuie sau poate să răspundă la criticile modernităţii: pluralismul confesional, religios şi cultural, mobilitatea instituţională, caracterul neterminat, continuu, al tradiţiei, ritmul revoluţiei tehnologice, relativizarea conţinutului doctrinar? Depinde de modul în care postmodernitatea este impusă civilizaţiei ortodoxe. Adevărata miză constă într-o dublă operaţie: a formula răspunsul într-un limbaj analitic, sintetic, care deocamdată stă sub umbra celui doxologic, anume pentru a evita alunecarea spre dochetism; a circula acest răspuns, în dialogul european şi ecumenic, în vederea receptării de către comunitatea conciliară, anume pentru a evita gnosticismul, confiscarea lui de către o elită". De aici nevoia de a ne preocupa în constituirea acelor colective de reflecţie asupra problematicii, care să confere pastoraţiei urbane liniile de forţă în reaşezarea în demnitate creştină a celor cărora li s-au diluat toate celelalte demnităţi care ţineau de umanitatea lor. Blocul de izolare în care zac păstoriţii noştri exercită presiuni sociale nu doar spre guvernele politice, ci şi spre conştiinţele noastre pastorale. E nevoie grabnică de reflecţie şi intervenţie concertată, Mântuitorului Hristos nefiindu-i indiferent nici unul dintre fraţii aceştia ai Lui şi ai noştri, crezuţi de noi a fi "mai mici". Ei sunt urgenţa Zero!