Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Înzăpezirea cu tristețe

Înzăpezirea cu tristețe

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 02 Apr, 2021

Se întâmpla uneori ca străzile acelui oraș să se umple de tristețe. Întocmai cum se umpleau iarna de zăpadă. Ieșeau oamenii cu lopețile să înlăture nămeții mai înalți decât ei, dar tristețea se așeza iute la loc. Nu știai niciodată de unde vine, puteau fi ochii triști ai unei fete bătrâne. Ori serbarea de ziua mamei de la orfelinatul din spatele pieței. Sau cântecul vreunui bețiv, care nu mai avea unde să se întoarcă acasă.

Lucruri mici, chiar mărunte, pe care nu le băga nimeni în seamă. Tot așa era și tristețea la început. Cum să-i acorzi atenție, când nu depășea în dimensiuni umbra unei păsăruici?

Începea după aceea să crească, se făcea din ce în ce mai mare, ocu­pând toată strada, apoi străzile din jur, după care, întregul oraș, blocând, asemenea viscolului, oamenii în case.

Dar viscolul îl vedeai cu ochii tăi, știai întotdeauna de unde vine.

Înzăpezirea cu tristețe o vedeai doar după ce a venit, însă fără să afli de unde.

Te trezeai cu ea în poartă, după asta, în casă, iar când nu mai încăpea pe nicăieri, fiindcă se lățea întruna, ocupând orice locșor pe care-l întâlnea în cale, îți intra pe neaștep­tate în suflet, de unde nu mai aveai cum s-o dai afară cu lopata.

Locuia la marginea orașului un om ciudat, căruia toți îi spuneau râzătorul. Și-i spuneau așa pentru că râdea fără oprire. În asta și consta ciudățenia lui.

Râdea de dimineața până seara, și chiar de seara până dimineața, când nu avea somn. Și nu prea avea. Mai mult râdea decât dormea. Și decât mânca. Și decât visa. Și decât vorbea. Și decât umbla. Și decât trăia. Ba chiar și decât murea, înveselind pereții crăpați ai coșmeliei în care trăia cu râsul său.

Cineva și-a adus aminte de el și, abia strecurându-se printre nămeți, l-a adus de la marginea orașului în centru, și l-a urcat în clopotnița bisericii de aici, pentru ca, în numai două zile și două nopți de râs în neștire, râzătorul să golească sufletele de tristețe, apoi casele, iar la urmă de tot, parcurile și străzile.

Au încercat să depoziteze undeva hohotele lui de râs, pentru a se folosi de ele la nevoie, însă n-au izbutit. Astfel că s-au văzut nevoiți să-l aducă pe râzător în persoană, ori de câte ori se năpustea asupra lor urgia.

Și el îi scăpa de ea, stând singur în clopotnița bisericii din centru și râzând.

Parcă lua tristețea de pe străzi cu mâna și-o ducea în afara ora­șu­lui, departe.

Doar că râsul lui n-avea mâini atât de lungi. Nu avea, de fapt, mâini deloc.

Spre deosebire de el, care avea. Două mâini de copil, adică rămase mici. Cum mici îi rămăseseră și trupul, și ochii, și capul, și mintea. Îi crescuse râsul în schimb. Pesemne că și în locul acestora. Oamenii îl priveau cu spaimă pe râzător. Dar n-aveau încotro, numai el avea puterea să sperie tristețea din oraș, alungând-o de pe străzi, dovadă că era și ea tot un fel de om. Poate că nu în întregime. Jumătate-om, jumătate-viscol!