Ioan, omul trimis de la Dumnezeu spre mărturie

Determinarea divină, impresionant act de identitate confirmat de Însuși Fiul Omului, mărturisește despre cel care a fost Ioan Botezătorul. Proroc și prorocit, două destine - unul ceresc, celălalt pământean -, Iisus și Ioan s-au cunoscut târziu, când s-au întâlnit proniator la râul Iordan și când aveau amândoi în jur de 30 de ani. Trebuia însă un răgaz în care Ioan să-i pregătească pe cei care veneau la el să se boteze în vechea lege ca ei să înțe­leagă că tocmai se prefigura o nouă cale spre adevărata mântuire: „Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui” (Marcu 1, 3).

Deci zicea Ioan mulțimilor care veneau să se boteze de el: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea. Şi au venit şi vameşii să se boteze şi i-au spus: Învăţătorule, noi ce să facem? El le-a răspuns: Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit. Şi îl întrebau şi ostaşii, zicând: Dar noi ce să facem? Şi le-a zis: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră” (Luca 3, 11-14). Atunci „a ieșit la el Ierusalimul și toată Iudeea și toată împrejurimea Iordanului. Și erau botezați de el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele” (Matei 3, 5-6).

Sarcasmul lumii noastre secularizate ar formula, poate, o întrebare de felul: Ce mulțimi erau acelea, lipsite de demnitate, de libertate interioară, acceptând să fie tratate cu această atitudine radicală, fundamentalistă, insultate cu apelativul „pui de vipere”, și tocmai în numele unei noi religii și a unui nou Învă­țător, pretins a fi absolut superior oricărui altul? S-ar invoca, desigur, noțiunea de „drepturi ale omului”, grav încălcate de predica marelui ascet. Iată însă că acele mul­țimi, considerate astăzi, desigur, o masă amorfă, ușor manevrabilă prin ne­con­știentizarea valorii de sine, nu numai că nu s-au revoltat de cuvintele Sfântului Ioan, cum aflăm din Evanghelia de la Luca, dar au fost sincer interesate să afle ce trebuie să facă pentru propria mântuire. Acum este rândul Botezătorului să dea o sublimă mărturie de smerenie și, totodată, de cunoaștere revelată a Celui pe Care Îl vestea acestor mulțimi, ca fiind Cel ce ne va boteza cu apă, dar ne va ierta și păcatele, ceea ce el nu putea să facă: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel care vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I dezleg încălță­mintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc...” (Matei 3, 11).

Este, poate, și primul caz de asceză desăvârșită: „Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă și cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui era lăcuste și miere sălbatică”, după cum aflăm de la Sfântul Evanghelist Matei. Cu privire la această ciudată hrană (lăcustele), cercetătorii specialiști în limbile clasice, greacă și latină, sunt de părere că termenul are două sensuri, denumind atât aceste vietăți sălbatice, cât și un element din lumea vegetală: mugurii pomilor, mlădițele crude ale unor plante (o notă la traducerea latină a Sfintei Scripturi explică faptul că prin locustas  se înțelege nu numai lăcuste, ci și summitates plantarum, „vârfuri de plante” sau muguri de plante). Isidor Pelusiotul spune că „lăcustele pe care le-a mâncat Ioan nu sunt, așa cum cred unele persoane ignorante, vietăți de soiul cărăbușilor. Departe de așa ceva, deoarece, în realitate, ele sunt (gr. akremones; lat. summitates) de la plante sau pomi”.

Întâlnirea cu Iisus, Botezul Său în apele Iordanului, revelația Sfintei Treimi, care l-a făcut pe proroc să exclame: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (Ioan 1, 29), au încheiat traiectoria existen­țială a Sfântului Ioan Înaintemergătorul și Vestitor al Domnului, în directă comunicare cu Hristos Domnul, Care și spune despre proroc: „Voi ați trimis la Ioan și el a mărturisit adevărul... Acela era făclia care arde și luminează, și voi ați voit să vă veseliți o clipă în lumina lui” (Ioan 5, 33 şi 35). Ca o făclie a ars și s-a mistuit cel care striga în pustie: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor! Cuvântul devenit flacără de credință arde ca o făclie și mistuie făclia până la capăt. Dacă oricare dintre ceilalți sfinți, la ale căror icoane ne închinăm și vorbim prin ei cu Dumnezeu, ne mângâie, ne susțin cu privirea lor blândă, chiar zâmbitoare, chipul Sfântului Ioan Botezătorul, zugrăvit în icoane, exprimă cel mai adesea tristețe sau chiar o profundă nemulțumire. Nemulțu­mire, desigur, pentru realitatea de atunci, sub aspect moral și religios, care domnea în poporul ales.

Poate ne încearcă și pe noi, cei de astăzi, nemulțumirea și chiar certarea de pe chipul marelui ascet, adresându-ni-se în mod real și, de­sigur, tulburător, printr-o profundă și dureroasă tristețe. Frământările care îl afectau pe proroc nu ne-ar putea privi, deopotrivă, și pe noi? Nu caracterizează, oare, deopotrivă și viața noastră? Cred că, dacă suntem onești cu noi înșine, putem afirma că toate acestea și încă multe altele ne pot fi atribuite cu prisosință. Ne lipsește însă disponibilitatea pentru asumarea lor, pentru recunoaș­terea proliferării răului din care, hrănindu-se, nici un pom nu poate să aducă roade vrednice de pocăință și cu atât mai puțin de iertare! Am fi, oare, în stare să întrebăm, cu candoarea și buna credință a mulțimilor prezente în fața Sfântului Ioan Botezătorul, ce trebuie să facem pentru a ne schimba în bine, în mai buni, în mai apropiați Mielului lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii? De ce? Pentru că răspunsul îl știm și ne-ar obliga să renunțăm la prea multe din cele care nu ne sunt de folos.

Sesizând starea de spirit indusă de predica Botezătorului, străbătută de o oarecare înfricoșare, Sfântul Ioan Hrisostom imaginează un dialog între cele două părți: mulțimile, care ar obiecta că se simt „stresate”, cum am spune astăzi, de această predicție aspră și iminentă - „suntem amenințați cu tăierea, timpul e atât de scurt, sorocul bate la ușă, cum să înaintăm în strădania de îndreptare prin pocăință?” Sfântul Ioan Botezătorul le aduce un contraargument printr-o metaforă: „Vei putea face rod... Roadele oamenilor nu-s ca roadele pomilor; n-au nevoie de atâta îngrijire, ci e de ajuns numai să voiești și pomul îndată a rodit! Te ajută nespus la o rodire ca aceasta nu numai natura rădăcinii tale, ci și măiestria grădinarului, a lui Dumnezeu”. Și apoi trage o concluzie, actuală atât pentru cei din vremea lui, cât și pentru noi, cei de astăzi: „Nu-i de ajuns să fugi de păcat, ci să săvârșești și fapte de virtute. Să nu mai faceţi ceea ce făceați de obicei, când vă pocăiați pentru o vreme, dar apoi vă întorceați iarăși la răutatea voastră”.

Dar, oare, se poate vorbi într-adevăr de propovăduirea unei credințe al cărei suport este frica, în predica Sfântului Ioan Botezătorul? Aparent da, în virtutea concepției unui dumnezeu punitiv, inflexibil, justi­țiar, cum era întruchipat Iahve, Dumnezeul iudeilor. Sau poate Sfântului Ioan, în superba sa cură­ție, smerenie, moralitate și asceză, i se părea că starea morală, socială și spirituală a poporului său a ajuns la o limită dincolo de care căderea definitivă părea iminentă sau chiar atinsă? Și atunci, din poziția sa, atât de aproape de desăvârșirea sfințeniei, remediul nu părea a fi decât o intervenție chirurgicală severă. Am greși, însă, mult față de acest minunat om sfânt dacă am reduce la o astfel de schemă tratamentul său duhovnicesc. Tot Sfântul Ioan Hrisostom aruncă lumina cea mai adevărată asupra icoanei sale, evidențiind strălucirea cuvântului: „Ioan Botezătorul le mărește totdeauna frica pentru a-i trezi din amorțeala lor și a-i împinge spre pocăință. Când predică, înfricoșă­toa­re-i sunt cuvintele, insuflă ne­li­niștea în sufletele celor ce-l ascul­tă; (și iată reversul): dar când îi trimite la Hristos, cuvintele îi sunt potolite, în stare să câștige suflete. Nu mai vorbește de secure, nici de pom tăiat și aruncat în foc, nici de mânia viitoare, ci de iertare de păcate, de dreptate, sfințenie, frăție­tate, de dăruirea cu îmbelșugare a Duhului Sfânt. Ioan le propovăduia cu strălucită voce, amintindu-le de ceruri și de împărăția cea de sus, nespunându-le nimic de pământ”.

Și toate acestea nu rămâneau doar în abstractul cuvintelor, ci își aveau interfața în însăși icoana vie a prorocului, pe care Sfântul Părinte ne-o zugrăvește cu măiestria cunoscută: „Gândește-te ce priveliște minunată era să vezi un om de treizeci de ani, coborându-se din pustie, fiu de arhiereu, neavând nevoie de vreun lucru omenesc, prin toate arătând sfințenia. Ioan Botezătorul locuia în pustie ca în cer, arătând, prin însăși viața lui, o mare filosofie. Când s-a pogorât din pustie în orașe, era ca un înger din cer”. Dacă am scruta pustietatea din sufletele noastre, nu te-am putea zări, oare, Sfinte Ioane, Prorocule și Botezător al Domnului, venind și spre noi, astăzi?