Ion Irimescu – „ierarhul“ sculpturii româneşti

Luna februarie ne readuce în memorie zilele de naştere a doi mari sculptori români. Primul este universalul Constantin Brâncuşi şi cel de al doilea este Ion Irimescu, „ierarhul“ sculpturii româneşti. Despre amândoi vorbim acum la timpul trecut.

Vârsta patriarhală trăită de maestrul Ion Irimescu a fost o binecuvântare şi un dar de la Dumnezeu. A străbătut veacul XX şi l-a început şi pe cel următor. Un veac de lumină şi speranţă pentru maestru, de zbateri şi împliniri, materializat într-o operă monumentală, definitorie şi esenţială nu doar pentru cultura română, căreia i-a dăruit un tezaur inegalabil, adunat în muzeul de la Fălticeni sau „risipit“ cu generozitate în locuri dragi din ţară sau din străinătate. Dacă astăzi există ceva pentru urbea fălticeneană, acest „ceva“ este cultura, iar opera Maestrului Ion Irimescu încununează tradiţia seculară a „Florenţei României“.

În mesajul trimis la serbarea centenarului maestrului, intitulat Cunună centenară de binecuvântare, Preafericitul Părinte Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, spunea: „Asemenea stejarilor Moldovei, sculptorul Ion Irimescu a ridicat în trunchiul şi în ramurile puternice ale operei sale structurile de profunzime ale artelor plastice cultivate din vechime: bucuria hieratică a chipurilor de îngeri dăltuite pe catapeteasmă, uşa bisericii şi poarta casei, cuminţenia iscoditoare a copilului căutător de sensuri, zâmbetul învăluitor ca lumina de pe chipul mamei, asprimea protectoare şi înţelepciunea tatălui. ... cultura tradiţională românească, dantelăria de piatră a mănăstirilor voievodale şi arta abstractă a Europei secolului XX s-au împletit în simplitatea expresivă şi plină de semnificaţii a operei artistului“.

Ion Irimescu reprezintă sinteza a tot ceea ce a dat mai valoros pleiada de artişti de excepţie, începând cu Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Gheorghe Anghel, Ion Jalea, Cornel Medrea, Gheorghe Apostu şi până la inegalabilul Brâncuşi.

Ion Irimescu a sădit clipa spiritului pentru eternitate, în timpuri de capricii şi convulsii, cu miracolul credinţei şi dăinuirii, lăsând moştenire partea cea mai frumoasă a trecerii sale prin viaţa dăruită şi binecuvântată cu haruri de Dumnezeu. A dăruit semenilor săi creaţia sa de lumină pentru veacurile ce vor veni.

„Pentru ca visul să existe- spunea Bourdelle - noi trebuie să-l întrupăm. Dacă vrem ca viaţa să fie lină, noi trebuie să o creăm astfel; pentru ca dragostea creaţiei să nu piară, noi trebuie să realizăm neîncetat“. Acesta a fost crezul maestrului Ion Irimescu.

Cu arta nu s-a jucat, s-a bătut biruind materia, pătrunzând-o până la rădăcini şi a dat la iveală freamătul spiritului ascuns. A acceptat din viaţă tot, durere şi decepţii, extrăgând ca şi din bucurii seva experienţelor care l-au ridicat deasupra meschinăriilor banale.

Umanistă prin valorile promovate, fascinant elevată prin însăşi chemările sale, arta maestrului Ion Irimescu este una a încrederii în om şi permanenţele sale spirituale.

În Pangratti, la atelierul plin de gipsuri, bronzuri, desene, răspândite pe pereţi, în mape, dar şi printre dălţile aranjate pe măsuri, într-o ordine perfectă, îmi spunea, în anii în care îmi desăvârşeam specializarea în ale muzeologiei: „o lucrare de artă îşi trăieşte propria-i viaţă, care poate fi mai lungă sau mai scurtă, mai fericită sau mai puţin fericită, în funcţie de gândirea şi sentimentul care au germinat-o şi i-au impulsionat atât naşterea, cât şi anevoiosul drum al desăvârşirii“. Un gând plin de înţelepciune pentru crearea unei opere durabile.

Ion Irimescu a avut conştiinţa creatorului a cărui identitate naţională inconfundabilă l-a făcut, în spirit fidiac, să-l aşeze pe om la locul cuvenit. Astfel, omul desăvârşit, creatura divină, marcată de destin, se înalţă în zenitul Absolutului. Triumful nu poate veni decât dinspre spirit.

Dincolo de a fi un mare artist, Ion Irimescu a fost Omul care, timp de o sută de ani, a ilustrat cum nu se poate mai bine versul lui Coşbuc „sunt suflet din sufletul neamului meu/ Şi-i cânt bucuria şi amarul“.