Islamul faţă în faţă cu pluralismul religios (II)

În ultimele decenii, au apărut tot mai multe cazuri de intoleranţă, agresivitate şi terorism, ai căror autori sunt musulmani fundamentalişti. Odată fanatizaţi, mulţi tineri se transformă din simpli credincioşi în luptători agresivi împotriva altor comunităţi religioase. Aşa s-a ajuns la incendierea unor temple hinduse şi moschei din India, a unor biserici şi moschei din Nigeria şi Indonezia, la atentate cu bombe asupra unor biserici creştine în Pakistan şi la masacrarea unor creştini în Egipt şi în sudul Filipinelor.

În general, însă, cauzele principale ale conflictului sunt de natură politică şi economică, mai puţin religioase. Cel mai bun exemplu, în acest sens, este războiul civil din Liban, care a distrus mult-lăudatul mozaic multireligios al societăţii libaneze. Aşa cum se ştie, conducerea Libanului s-a constituit în urma unei înţelegeri între partidele politice, în conformitate cu apartenenţa religioasă a populaţiei, în baza unui recensământ din anul 1932. Conform acestuia, majoritatea erau creştini maroniţi, după care urmau suniţii, şiiţii şi druzii. Astfel, preşedinte a devenit un creştin maronit, prim-ministru - un musulman sunit ş.a.m.d. În timp, însă, schimbările demografice i-au determinat pe mulţi lideri musulmani să ceară o nouă repartiţie a poziţiilor, lucru care a condus la tragicile evenimente pe care Libanul le-a cunoscut nu cu multă vreme în urmă.

Acelaşi conflict îl regăsim, de asemenea, şi în alte părţi, chiar dacă nu întotdeauna din raţiuni similare, cum ar fi cel israeliano-palestinian, în centrul căruia se află întemeierea statului Israel şi pretenţia palestinienilor de a-şi avea propriul stat; apoi, cel din sudul Filipinelor, unde musulmanii cer o autonomie faţă de nordul predominant creştin şi faţă de guvernul cu precădere creştin de la Manila; ca să nu mai vorbim de Malaezia şi Indonezia, unde bunăstarea şi forţa minorităţii chineze, reprezentând o parte extrem de mică a populaţiei, din care una şi mai mică creştină, constituie şi ea o provocare permanentă la conflict pentru comunitatea musulmană. Tot la fel, conflictul atât de lung şi războiul civil din Sudan între nordul şi sudul ţării au fost şi sunt prezentate deseori ca un conflict între nordul arabo-musulman şi sudul creştin. În realitate însă, marea majoritate a populaţiei din sud practică o religie animistă, ceea ce nu exclude faptul că anumiţi conducători militari din sud să fie creştini. Dincolo de orice fel de speculaţii care pot fi făcute în acest context, însă, pentru că până la urmă acolo e vorba de controlul asupra rezervelor de petrol din sudul ţării, este limpede că acest conflict îşi are cel puţin raţiunile sale la fel de politice, economice, ca şi religioase.

În lumea musulmană de azi, întâlnim voci care pledează, în contextul atât de evident al pluralismului religios şi cultural, pentru o reîntoarcere la statutul de dhimmi, de religii protejate pentru cei care le aparţin acestora din afara islamului. Cu toate acestea, există tot mai mulţi musulmani conştienţi de faptul că, într-o lume atât de pluralistă ca şi cea de azi, aceasta ar însemna o gravă încălcare a drepturilor omului. Cei care consideră că cetăţenia trebuie acordată în funcţie de apartenenţa religioasă pledează, fireşte, pentru un stat islamic, în care legea islamică (Sharia) să fie legea statului, să fie suverană; ba mai mult, ţara respectivă să fie condusă necesarmente de lideri musulmani, care sunt capabili să interpreteze dreptul islamic. Această poziţie este vizibilă mai ales în Pakistan, în Sudan, în Afganistan şi în Iran.

În vreme ce mulţi musulmani militanţi, conservatori şi fundamentalişti pledează pentru sistemul dhimmi din islamul clasic sau sistemul millet al Imperiului Otoman, nemusulmanii şi cei ce-şi doresc o reformă a islamului încearcă să promoveze sistemul pluripartidic pentru a legitima pluralismul religios şi toleranţa.

Islamul faţă în faţă cu pluralismul religios (I)