Iubind Iubirea

În ultima vreme, luna februarie, îndeosebi a doua ei jumătate, se arată dominată de cuvinte și evenimente ce „sărbătoresc” iubirea, în cele două zile consacrate: Valentine’s day, versiunea occidentală, și Dragobetele, varianta autohtonă, mai veche și mai apropiată de felul de a fi al românilor. Forfotă, cadouri, oferte golitoare de buzunare, căsătorii de o zi, spectacole, prăjituri purtând numele celui mai curat și frumos simțământ prin care ne asemănăm cu Dumnezeu.

Iată câteva din preocupările multor tineri care mai cred că iubirea se poate celebra într-o zi. Ce sentiment prozaic ar deveni dacă s-ar mărgini și s-ar sărbători doar la o dată, sau chiar la două, din calendar! Oare în restul anului nu există astfel de simțăminte? Ne-am înșela amarnic dând crezare acestor presupuneri, deoarece cuvintele dumnezeieștii scripturi ne spun limpede că „dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Iar cine a cunoscut iubirea se încăpățânează să nu moară, căci „cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16), arată tot cartea sfântă. Teologul rus Paul Evdochimov afirma că „puterea iubirii manifestată între oameni trebuie să se ancoreze în veșnicie, căci a spune te iubesc este totuna cu a rosti nu vei mai muri”.

Înțelegem dar că a încerca să definești și să încartiruiești noțiunea de iubire reprezintă un lucru foarte greu, fiindcă a vorbi despre dragoste înseamnă a vorbi despre Însuși Dumnezeu. Nu poți conceptualiza noțiunea de iubire dacă nu te lași întâi pătruns de ea; însuși sensul expresiei „a iubi” presupune să te lași mistuit de focul ei tainic. Aceasta pentru că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8, 16). Lumea și tot ce există în ea constituie opera iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. Chiar și după căderea în păcatul neascultării, Părintele ceresc nu și-a închis izvoarele dragostei față de creația Sa, ci L-a trimis pe Fiul Lui în lume ca să o mântuiască, adică să o facă părtașă iubirii Sale. Mântuirea lumii reprezintă, așadar, expresia evidentă a iubirii dumnezeiești, o iubire jertfelnică, ce se dăruiește spre a naște iubire.

Prin urmare, iubirea este atributul esențial al dumnezeirii. Tocmai de aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune că acela „ce voiește să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu Însuși”. Însă vorbirea despre Dumnezeu se vădește condiționată de măsura curățirii noastre sufletești. Înțelegem dar că iubirea nu se poate defini, așa cum nu se pot defini nici viața, nici adevărul, niciuna din marile realități ale lumii acesteia. Ele rămân niște atribute care Îl definesc pe Dumnezeu Însuși, după cum ne învederează cuvintele Sfintei Scripturi.

 Iată ce este iubirea: Dumnezeu este „Iubirea”! Dar, pentru a-I putea primi și înțelege dragostea, trebuie ca, la rândul nostru, să iubim și să ne lăsăm iubiți, deoarece, „numai iubirea este capabilă să înțeleagă iubirea”. Iubind pe Dumnezeu și lăsându-ne astfel iubiți de Părintele nostru, rămânem în comuniune cu El și lucrăm mântuirea proprie, căci „colaborarea între Dumnezeu și om este limpede într-o manieră mai bună în acea virtute care poate fi considerată esența tuturor celorlalte: «iubirea»”.

Astfel, iubirea, cea mai complexă și mai cuprinzătoare dintre virtuți, ne duce la desăvârșire, asemenea vântului prielnic ce călăuzește corabia spre apele limpezi ale fericirii.

De aceea, pentru a intra în „templul” iubirii și a cunoaște ceva din inefabilul ei, se cade ca sufletul să trăiască în ființa sa dragostea creștină, să se lase pătruns de harul ei. Numai atunci omul poate să-și dea sieși un posibil răspuns la întrebarea: ce este iubirea? Cine n-a trăit în ființa sa iubirea creștină nu-L cunoaște pe Dumnezeu, nici esența învățăturii creștine. Puterile sale moral-sufletești se degradează, orizontul spiritual se restrânge, iar omul apreciază ca bun și folositor tot ceea ce-i satisface instinctele care-l pervertesc și-i întunecă mintea, așa încât ajunge să spună binelui rău și răului bine (Is. 5, 20). Dintr-o asemenea perspectivă, îndemnul „iubește și fă ce vrei!” a fost socotit mesajul esențial al învățăturii creștine: iubindu-l pe semen cu iubirea harică, sfântă, nu poți să-i faci și să-i dorești decât binele. Când îl iubești pe semenul tău, nu vei izbuti să-l lezezi nici material și nici spiritual cu ceva. Practic, dragostea îl încartiruiește, îl înconjoară, îi devine scut împotriva oricărei agresiuni fizice sau morale.

Este evident, așadar, că în iubire se cuprinde și se împlinește deplina viață creștinească. De altfel, unii au și spus că „iubirea este esența vieții creștine”. Împlinind porunca dragostei, cea mai mare și cuprinzătoare poruncă, creștinul le împlinește pe toate celelalte. Iubirea creștină pare grea din pricina complexității ei; dar, în același timp, se dovedește și ușor de înfăptuit, tocmai fiindcă Duhul Sfânt, prin Biserică, ne învață cum să o transpunem în viața noastră. Trebuie doar ca omul să vrea și să facă primul pas; restul împlinește Dumnezeu. Curajul vine din faptul că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii, dar încă și mai mult îl iubește pe cel care Îl caută. „Pe cei ce Mă caută îi iubesc, zice Domnul, și cei ce Mă caută vor afla har” (Proverbe 8, 17).

Mulți au rostit sau au scris variate aserțiuni despre dragoste. Dar numai cea definită în Sfânta Scriptură s-a adeverit, de-a lungul secolelor, a fi completă: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 1-2). Cel ce a dobândit, prin urmare, iubirea, L-a dobândit pe Dumnezeu Însuși, întrucât Dumnezeu iubire este. Sfântul Siluan Athonitul chiar ne încredințează că „nimeni nu poate cunoaște de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-l învață Duhul Sfânt”.

Iubirea se vădește, așadar, de necuprins în scris sau în grai. Dar cine Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu, deci cine iubește Iubirea, va înțelege netăgăduita dragoste, oferind-o celor din jur cu aceeași mărinimie a Cerescului Tată.