Iubirea care nu piere şi exilul, în cuvinte dumnezeieşti

Sfântul Ioan Hrisostom a explicat, cum puțini au făcut-o, cuvintele Scripturii și i-a făcut pe oameni să înțeleagă că ele Îl aduc în minte și-n inimă pe Mântuitorul, fiind cuvintele Vieții veșnice. A fost numit apărătorul sau ocrotitorul celor săraci, învățătorul milosteniei, ochiul luminat al pocăinței. A ajutat foarte mult săracii, pentru care a construit case și aziluri, spitale și locuri în care oamenii erau permanent consiliaţi.

A renunțat să meargă la recepții și ospețe, pentru a se feri de defăimarea superficială a lumii, dar adeseori a primit în reşedinţa sa pe cei care pierduseră demnitățile înalte.

Participa la slujbe nu doar în duminici și sărbători. Se gândise că locuitorilor cetății Constantinopolului le era greu să vină ziua la slujbă și de aceea săvârșea privegheri noaptea, îndemnându-i pe mulți să doarmă mai puțin pentru a închina ceva timp Domnului și rugăciunii către El.

A alcătuit Dumnezeiasca Liturghie care-i poartă numele. Adeseori, când slujea, au fost văzuți îngeri care înconjurau altarul. De altfel, o rugăciune preafrumoasă a Sfântului Ioan spune: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie și intrarea sfinților îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta”.

Sfânta Liturghie care îi poartă numele este, de fapt, rezultatul unui proces mai lung, care a durat poate mai mult de o sută de ani, dar în ea sunt multe rugăciuni sau expresii care au fost alcătuite cu siguranță de marele Ioan Gură de Aur.

Uita adeseori de hrană și de odihnă. Era, de altfel, o fire bolnăvicioasă și aproape că nu putea mânca nimic. Acesta era și motivul pentru care renunțase la multe din îndatoririle oficiale specifice până atunci celor care conduceau Biserica Constantinopolului.

Ucenicul său, Proclu, care a ajuns mai târziu arhipăstor al Bisericii Constantinopolului (pomenit în ziua de 20 noiembrie), avea să vorbească mult despre el și despre cele neștiute ale vieții și misiunii împlinite. Acesta l-a văzut de câteva ori pe Sfântul Ioan, în chilia în care lucra, asistat de Sfântul Apostol Pavel, care îi dicta la ureche cuvinte pe care ucenicul nu le-a auzit, dar avea să înțeleagă mai târziu că tot ceea ce a scris Ioan Gură de Aur erau de fapt cuvintele înduhovnicite ale unui tâlcuitor care cerea ajutorul și inspirația lui Dumnezeu.

Această lucrare minunată pe care un om a putut-o înfăptui în scurt timp avea să îi atragă multe împotriviri din partea celor care se aflau la conducerea Imperiului, dar și a unor episcopi care nu-l înțelegeau și nu-l iubeau, între ei și cunoscutul păstor al Bisericii Alexandriei, Teofil.

Sfântul Ioan a înțeles că zavistia și răutatea sunt specifice oamenilor răi și s-a distanțat întotdeauna de lucrarea lor. Învinuit pe nedrept, s-a dorit depunerea lui la Sinodul de la Stejar, în anul 403. A plecat în surghiun în Bitinia, dar, îndată ce a părăsit cetatea, un cutremur a zguduit puternic capitala și atunci împărăteasa Eudoxia s-a temut și s-a căit (măcar formal), cerând să fie chemat înapoi păstorul pe care îl exilase pe nedrept.

Întoarcerea sa a fost întâmpinată cu o bucurie de nedescris, dar pacea cu împărăteasa și cu ceilalți potrivnici a durat prea puțin. Detractorii lui aveau să îl convingă pe împărat că ocupa scaunul episcopal necanonic și atunci a fost alungat din biserică chiar în noaptea pascală. Din nou fiind surghiunit, încăierările, disputele, tulburările și chiar incendiile care au distrus o parte din Catedrală și din Palatul Senatului au arătat că odată cu el plecase și darul lui Dumnezeu din vestita cetate. În continuare, constantinopolitanii parcă erau orbi. Au fost învinuiți, desigur, apărătorii marelui ierarh, iar Sfântul Ioan răbda greutățile acelei nedrepte izgoniri.

Dus mai întâi la Niceea, apoi la Cucuz, în Armenia, a suferit mult din pricina vremii potrivnice, a lipsurilor și a singurătății. Îi spunea ucenicei lui, diaconița Olimpiada: „Să mă tem de exil? Au nu tot pământul e al Domnului? Să mă tem de moarte? Dar eu vreau să fiu cu Hristos”.

Îi mângâia pe ucenicii care nu-l uitaseră prin scrisori și prin rugăciuni, iar epistolele către Olimpiada rămân un model de demnitate și nădejde creștină, de încredere în Dumnezeu, dincolo de încercările vieții.

Sfântul Ioan Casian, conațio­nalul nostru, a fost trimis la Roma, împreună cu Paladie, ucenicul și biograful apropiat al Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru a-l apăra în fața Episcopului Romei pe Arhiepiscopul cetății Constantinopolului. Îl descriau astfel: „Ioan, slava episcopilor din Constantinopol, a cărui sfințenie într-un timp când nici un val al prigoanei păgâne nu s-a bătut asupra creștinilor, a dobândit cununa muceniciei”. Ucenicii lui îl considerau mucenic pentru prigonirile și exilul pe care îl suporta spre a duce la îndeplinire cuvintele Evangheliei. Mutat într-un loc și mai îndepărtat, la Pityonta, pe malurile Mării Negre, la poalele Caucazului, soldații care îl escortau îl sileau să meargă pe drumuri și vreme anevoioasă. Au ajuns după trei luni în orașul Comana din Pont și s-au oprit lângă o capelă închinată Sfântului Vasilisc, pomenit la 22 mai. Sfântul Mucenic i s-a arătat noaptea, însoțit de Sfântul Luchian din Antiohia, și i-a spus: „Îmbărbătează-te, frate Ioane, căci vom fi împreună!” La Comana, ierarhul exilat a cerut veșminte albe, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar după ce s-a rugat, a spus celebrele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” A trecut la Domnul la 14 septembrie 407.

Sfânta Antuza, mama Sfântului, este pomenită și ea în aceeași zi. Așa a hotărât recent Patriarhul Bartolomeu I, gândindu-se la marile sacrificii ale mamelor creștine, iar Constantinopolul l-a considerat pe Sfântul Ioan Gură de Aur cel mai mare episcop din istoria lui.

În anul 438, moaștele lui au fost readuse în vestitul oraș, după 31 de ani de exil. Corabia nu a acostat în port din pricina furtunii, ci în locul unde se afla via unei femei văduve pe care slăvitul ierarh a apărat-o în fața Eudoxiei.

Fiul Eudoxiei, Teodosie cel Mic (al II-lea), a îngenuncheat în Piața Cetății și i-a cerut iertare sfântului pentru nedreptățile pe care mama lui i le pricinuise. A așezat și mantia imperială pe caldarâm, spunând mulțimilor că doar lui Hrisostom i se cuvine.

Aceste frânturi din viața Sfântului Ioan Gură de Aur sunt prea sărace pentru a grăi despre bogăția duhovnicească a ierarhului mărturisitor.