Iubirea de patrie și naționalismul

Din punctul de vedere politic, societatea contemporană globalizată este paradoxală. Pe de o parte se şterg graniţe, pe de alta se conturează şi se intenţionează altele noi. Şi mă refer acum numai la graniţele teritoriale dintre state. Dar lucrurile sunt oarecum asemănătoare şi în ceea ce priveşte graniţele spirituale. Din punct de vedere cultural, lucrurile sunt chiar mai grave. Se urmăreşte ştergerea identităţilor, anularea tradiţiilor sau păstrarea numai a celor mărunte, superficiale, fără prea mare încărcătură spirituală. Cu alte cuvinte, în general, se globalizează lucrurile slabe, păguboase. Poate că răspunsul la această globalizare proastă ar trebui să fie o globalizare bună, cea a valorilor spirituale majore.

În societatea globalizată, iubirea de ţară sau de neam este privită drept ceva desuet, depăşit, inutil. Există o tendinţă clară de a se induce oamenilor ruşinea de a trăi un astfel de sentiment. De aceea, această iubire devine acum cu atât mai preţioasă, mai necesară, mai lăudabilă, mai salvatoare la scara înaltă a spiritualităţii, înţeleasă ca legătură vitală, firească, organică, lucrătoare cu Duhul Sfânt.

Dacă Hristos ne cere, la nivel personal, ca să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, atunci, pe cale de consecinţă, s-ar cere să iubim şi celelalte neamuri cum îl iubim pe al nostru. Sau, dacă acest lucru este foarte greu de împlinit, măcar să respectăm preceptul preconizat de Goethe: „Celelalte neamuri să le respecţi, dar pe al tău să-l iubeşti!” În orice caz, cum se vede, mai întâi se cere să-ţi iubeşti total propriul neam.

Poate fi un naţionalism bun, xenofil, şi unul prost, xenofob. Acesta din urmă poate afla unele explicaţii cauzale, dar rămâne totdeauna inacceptabil. Nici chiar faţă de străinii invadatori nu s-ar cuveni, poate, să ai o reacţie xenofobă, ci numai una de respingere armată imediată. Este drept, ura sporeşte adesea puterile într-o luptă. În fond, toate neamurile sunt lăsate de Dumnezeu.

Ar mai fi de observat că xenofobia naşte totdeauna xenofobie şi răul sporeşte, nemaiavând sfârşit. Sunt destule zone în lumea de astăzi care probează cu evidenţă această realitate. Poate că o concluzie mai aplicată ar fi că graniţa dintre xenofobie şi naţionalism este foarte fluidă şi greu de controlat, că atât xenofobia, cât şi naţionalismul (ca -ism) sunt lucruri proaste. Nu naţionalism ne trebuie nouă, ci iubire de Patrie, frumoasă, asumată, lucrătoare, jertfitoare, întemeiată în Pater, în Dumnezeu. Eu cred că, în fondul lui, în esenţa sa ultimă, neamul nostru nu a fost şi nu este xenofob. Adesea, dimpotrivă, prea dispus să acorde ascendenţă ­străinilor.
Statul, la noi, este ceva cam impersonal… Dar el trebuie să exprime dorinţa persoanelor pe care le guvernează din încredinţarea lor. Statul trebuie să construiască programe atractive şi să aloce fonduri pentru împlinirea lor. Statul trebuie să facă eforturi susţinute de captatio benevolentiae faţă de conducerile statelor respective pentru a avea un comportament corect faţă de românii aflaţi pe teritoriul lor, mai ales atunci când formează comunităţi consistente. Când este cazul, statul trebuie să ridice glasul cu demnitate în apărarea demnităţii românilor aflaţi în diferite ţări. Statul trebuie să sprijine din toate puterile lui financiare şi politice organizaţiile nonguvernamentale care militează şi alcătuiesc proiecte pentru menţinerea identităţii culturale şi păstrarea conştiinţei de neam ale comunităţilor de români importante aflate pe teritoriul altor entităţi statale. Care lucrează benefic în vederea creării unor punţi reale de comunicare cu acele comunităţi şi sprijinire a supravieţuirii lor. Iar noi, ceilalţi, persoane individuale, să ne străduim pe diferite căi posibile să fim cât mai mult împreună cu românii de dincolo de frontierele României în făptuirea unor acte de spiritualitate şi de cultură remarcabile. Realizată, unirea culturală poate transcende barierele politice şi conduce la supravieţuire şi perpetuarea valorilor spirituale.